NEINFRANTII

- legenda continua


DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Distribuiţi
avatar
horia
*******
*******

Mesaje : 38
Data de inscriere : 14/11/2009

DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  horia la data de Sam Dec 26, 2009 12:35 pm

Rezumarea primului mesaj :

Multe din tainele stramosilor nostrii au fost uitate - cu sau fara intentie - de istoricii nostrii .
Multe date cunoscute pe plan mondial lipsesc inca din manualele de istorie ale copiilor nostrii , perioada dinainte de caderea Sarmisegetuzei fiind complet ignorata.

.
Suntem si acum , in era informatiei si a internetului, tinuti departe de date si izvoare istorice care atesta si recunosc existenta si continuitatea dacilor pe aceste meleaguri , traditia si organizarea lor sociala , forta economica si militara pe care o reprezenta Dacia cu sute de ani inainte de Hristos ( inaintea erei noastre ).
Auzim peste tot acelasi varianta oficiala a salbaticiei si barbariei stramosilor nostrii.
Prin efortul si grija celor de la DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY, organizatie culturala fondata Dl. Dr. Napoleon Savescu si cu ajutorul prietenilor de la "Dacia Nemuritoare" avem ocazia acum sa ascultam si sa vedem file de istorie straveche pe care multi dintre noi nu le cunosteam.
Daca am inteles bine materialul pe care vi-l propun ,contrar asteptarilor, prima atestare a organizarii teritoriale pe taramul Daciei face referire la o regina - regina TOMIRIS - fondatoarea orasului TOMIS / Constanta, date istorice ce contrazic "traditia" misoginismului practicat mai apoi pana in zilele noastre, misoginism aparut probabil ca obicei de imprumut de la popoarele migratoare si invadatorii care ne-au calcat pamanturile in ultimii 2500 de ani .
Ca o pata pe obrazul nostru sta faptul ca aceasta regina este evocata de pictori si sculptori celebri ... dar nu are o statuie in orasul pe care l-a fondat - TOMIS/Constanta. Toate datele pe care le prezentam mai jos sunt de asemenea absente in manualele de istorie , ignorate de majoritatea romanilor care sunt nevoiti sa citeasca si sa invete la scoala, in publicatii, in media oficiala, iar acum mai nou in biserici mai mult sau mai putin reformate ... ca suntem un popor nou , fara trecut , fara traditii , un popor care a fost "civilizat" de cucerirea romana si de trecerea cotropitorilor care au urmat.
.
Multumim inca o data celor care au documentat si realizat materialele de mai jos (pentru vizionare e de ajuns un "clic" pe link )
Vizionare placuta..

01 - Dacia : Istoria uitata - Partea I-a

02 - Dacia : Istoria uitata - Partea a II-a


03 - Dacia : Istoria uitata - Partea a III-a


01 - Regele Regalian eliberatorul Daciei - Partea I - a...

02 - Regele Regalian eliberatorul Daciei - Partea a II-a

Urmatoarele linkuri va duc spre o alta viziune despre cine erau DACII si ... Potopul Legendar

.
01 - Potopul Partea I - a

02 - Potopul Partea a II - a

03 - Potopul Partea a III - a
avatar
ubernec iulian

Mesaje : 70
Data de inscriere : 09/11/2009

Planeta e Mare

Mesaj  ubernec iulian la data de Dum Feb 21, 2010 7:32 am

calator astral a scris:
mik15 a scris:
nush cine e 'andreI', dar probabil unu de are iq peste 500, de merita citat.

Asta a fost de minune Laughing


Da, de parca geniile Planetei s-au concentrat aici, nu?
avatar
mik15
********
********

Mesaje : 42
Data de inscriere : 02/11/2009

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  mik15 la data de Dum Feb 21, 2010 10:56 am

deh, d-le ubernec, cinstit ar fi sa zic cum ca asteptam mai mult de la cineva stapin pe sursele cosmogonice ale lumii.dar, asta e-lucram cu ce avem...

s-o luam batrineshte si sa explicam tuturor ceva-ca atunci cind facem o citare , ca argument intr-o dezbatere de orice natura, ea trebuie sa se sprijine pe opinii de persona competenta, avizata si in domeniul cu pricina.cine-o fi andrei asta, de e relevant in istoria veke, si mai e si amikul dvs, ei da, asta ar fi interesant de aflat.dar, sa fie sanatos baiatu asta, andrei, acolo la el...nu asta e problema.

problema este a unor "veghetori'-in ardeal le zice boactari, de la germanul "waechter", un soi de straja-care ar fi trimis pe altzii, nu se stie cind, probbail p-aci pe la noi, de nush ce le-au spus altora-neidentificatzi-de unde a rezultat oaresceva cu vo doua milioane de semne de intrebare.asta se numeshte "metoda stiintzifica mai presus de orice indoiala".

sau s-o luam serios.ce facetzi dvs nu este metoda stiintzifica de abordare,si prin evitarea raspunsurilor de o maniera"descurcareatza" dadetzi doar impresia ca nu stapinitzi fondul problemelor, inclusiv in cazul diaconu.altfel nu atzi raspunde la o intrebare cu alta, pusa cam la mika jmekerie(e si asta un adevar , ca sa fii jmeker pe bune, trebuie sa depui efort).sper sa nu fie cazul, dar asta paretzi, inclusiv teoria diaconu-caruia pina acum i-atzi facut destule deservicii.

deci, sa lasam chestiile indoielnice la o parte-daca vretzi sa argumentatzi serios, dar asta presupune respectare de reguli de dezbatere si acquis de cunoshtintze in domeniu-altfel totul pica in accente epifano-national-consecutiv-eroice.

ach, era sa uit-acu vo 15 ani un francez, nemaistiind ce sa faca sa se bage si el in seama, a scris un manual alternativ in care compara Hexagonul francez (adik forma geometrica asociata cu frantza) cu "o inima', dupa care urmau niscaiva elogii teribile la natzia franceza, asa, hodoronc-tronc, legate de cum ar fi ai de traiesc intr-o inima-spanacuri...).presa s-o distrat copios pe seama ghidushiei, aducind argumentul ca in cartzile lui kipling apare tribul maimutzelor bandar-log, care se cred top de toate topurile in jungla.na, ce potzi cere unei maimutze....deci....
avatar
horia
*******
*******

Mesaje : 38
Data de inscriere : 14/11/2009

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  horia la data de Mier Iun 02, 2010 12:32 pm

Imi pare rau de faptul ca discuitia pro si contra unor idei, a unor teori a mai degenerat pe alocuri in duritati de exprimare care ar fi putut fi atit de usor evitate.
Atit aici pe forum cit si in comunitatea stiintifica controversa asupra acestor idei depasaste sfera strict stiintifica... se pune multa patima si de o parte si de cealata.
As vrea sa fac cunoscuta aici clar si opinia mea, recunosc faptul ca mi-as dori sa teoriile lui Savescu sa se dovedeasca a fi adevarate, crede cineva ca e ceva rau in asta ? Sint nenumarate exemple in istoria stiintei cind reticenta celor care reprezinta pozitia stiintifica oficiala au acceptat ceea ce mai inainte parea inacceptabil.
De ce nu ar fi asa si acum.
Voi prezenta in continuare pozitii pro si contra Congresului de Dacologie de la Alba Iulia din acest an.


Ultima editare efectuata de catre horia in Mier Iun 02, 2010 12:50 pm, editata de 1 ori
avatar
horia
*******
*******

Mesaje : 38
Data de inscriere : 14/11/2009

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  horia la data de Mier Iun 02, 2010 12:39 pm

Sâmbătă, 29 mai, s-au încheiat la Alba Iulia lucrările celei de-a XI-a ediţii a Congresului Internaţional de Dacologie organizat de Dacia Revival International Society, ediţie închinată celui care a fost numit de către contemporanii săi "eroul Răsăritului", iar de către inamicii săi Malus Dacus (dacul cel rău) pentru că dorinţa sa de a uni cele trei ţări dacice - Ardealul, Valahia şi Moldo-Vlahia - nu era pe placul acestora. Redăm, în continuare, două fragmente din interviurile pe care ni le-au acordat dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Dacia Revival International Society, şi conf. dr. Gheorghe Iscru, istoric.
Napoleon Săvescu: "În orice faci, dacă primează adevărul, este foarte greu să fii combătut. Or, eu cred că ceea ce spunem noi aici, la aceste congrese, are atât de mult sens şi atât de mult adevăr încât chiar şi duşmanii noştri renunţă la atacuri, uneori, şi ne devin prieteni. Am avut o mare bucurie să aud de la doamna Barbara Deppert Lippitz (cercetător din Germania, arheolog, specialist în bijuterie antică, n.r.), care a participat la această ediţie, un lucru ce m-a uimit: "Când am plecat din Germania, colegii m-au atenţionat, râzând, că românii se cred romani. Când am ajuns în România, am fost copleşită să aud de la unii dintre ei faptul că istoria lor începe de la Roma. Ba chiar au încercat să-mi sugereze că acele brăţări de aur descoperite în Munţii Orăştiei şi trecute ilegal graniţa, apoi recuperate de statul român, ar fi brăţari romane. Le-am răspuns că eu sunt om de ştiinţă şi nu mă caracterizează minciuna. Sunt unul dintre specialiştii cei mai cunoscuţi, nu numai în Europa, ci în toată lumea, şi spun adevărul. Civilizaţia dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în ţara dumneavoastră"".
Referitor la congresele de dacologie, Dr. Napoleon Săvescu ne-a declarat că acestea constituie o luptă continuă pentru adevăr, precizând că niciun congres nu este finanţat de guvernul român, ci de oameni de ştiinţă din România şi de binevoitori cu stare, mari iubitori de neam şi de ţară.
"Eu aş dori să-i întreb pe acei istorici, fără să considere că îi insult, când m-au minţit, spunându-mi că eroii noştri sunt Vasile Roaită şi Filimon Sârbu, atunci când erau simpli profesori iar eu le eram elev, sau acum, când sunt academicieni şi vorbesc despre romani ca despre eroii noştri?" .
Conferenţiar dr. Gheorghe Iscru, care a prezentat comunicarea cu tema "Planul dacic care ne-a traversat istoria", afirmă că ediţia din acest an a Congresului Internaţional de Dacologie, închinată lui Mihai Viteazul, "a fost, din toate punctele de vedere, o reuşită; o organizare perfectă, o comunicare foarte bună şi, bineînţeles, referate bine argumentate. Printre participanţi s-au aflat doi dintre cei mai buni cunoscători ai epocii lui Mihai Viteazul, şi anume prof. dr. Ion C. Petrescu şi prof. dr. Alexandru Marin Cristian. Este evident că Mihai Viteazul a fost preocupat de unitatea şi independenţa ţărilor dacice, pe care le-a reunit, reconstituind, pentru prima dată, prin sigiliul dat în anul 1600, stema Daciei unite", a subliniat conf. dr. Gheorghe Iscru.
Congresul s-a bucurat de o receptare de amploare. Vom reveni, pe larg, în paginile cotidianului nostru de marţi, 1 iunie.
http://www.curierulnational.ro/Eveniment/2010-05-1/Congresul+de+dacologie,+la+final
avatar
horia
*******
*******

Mesaje : 38
Data de inscriere : 14/11/2009

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  horia la data de Mier Iun 02, 2010 12:52 pm

Congresul International de Dacologie de la Alba Iulia contestat de un universitar albaiulian
Revista nr. 32 | 29-05-2010 | Alexandru Mitchievici
Găzduirea celui de al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie - Malus Dacus 2010 de către Universitatea „1 Decembrie 1918” a stârnit reacţii din partea istoricilor albaiulieni, unii dintre ei angajaţi ai universităţii albaiuliene. Printre ei şi lect. univ. Cristian Ioan Popa, care pe această cale doreşte să-şi facă cunoscută opinia faţă de organizarea acestui congres.

„Scrisoare deschisă


Dragi colegi,
Această scrisoare deschisă vă este adresată în primul rând vouă. Motivul pentru care am considerat necesar să îmi exprim aceste gânduri (a se citi nemulţumiri) este cauzat de atitudinea de sfidare a istoricilor din cadrul catedrei noastre. Ştiu că scrisoarea de faţă se înscrie într-un context al percepţiei celor din breaslă, sau din afara ei, deloc favorabil nouă. Trăiesc, mai mereu în ultimul timp, sentimentul sfidării repetitive a cuvântului (sau a verbului atunci când el există) venit din partea noastră. Prin educaţia profesională pe care o avem, ca istorici, ar trebui să fim, în primul rând, soldaţii apărării adevărului istoric, judecători obiectivi ai lumii în care trăim sau a celei care a apus. Activitatea noastră se desfăşoară într-un cadru care se doreşte a fi unul revendicat academic. Aici, în acest mediu, intruziunile nefirescului, ale compromisului de sorginte politică sau a disimulărilor de tot felul, într-o lume normală nu şi-ar găsi locul. Părerile, subliniez părerile altora despre meseria noastră ori greutatea concluziilor pe care le emitem sau măcar, în ultimă instanţă, a sugestiilor noastre ar trebui să rămână la acest stadiu de opinie, dar nu şi una cu valoare decizională.
De mai bine de o lună, cred, semnam împreună un memorandum adresat conducerii universităţii noastre prin care ne exprimam dezacordul cu privire la oportunitatea desfăşurării în această instituţie a celei de-a XI-a ediţii a Congresului Internaţional de Dacologie (28-29 mai 2010). O petiţie trecută repede la „index” şi cu o rezoluţie nefavorabilă nouă, istoricilor, care am redactat-o, semnat-o şi asumat-o. Defavorabilă catedrei şi, în genere, istoricilor de bună credinţă de aici, din Alba Iulia, dar nu numai. Sunt numeroşi colegii din ţară care şi-au exprimat uimirea, firească, a organizării sub această aulă a amintitului congres. Cu toate acestea, manifestarea se va derula beneficiind deja de o presă favorabilă, cel puţin pe plan local. De la anunţarea ceremonialului primirii delegaţilor congresului cu salve de tun în cadrul Zilelor Oraşului Alba Iulia, la aprecieri pozitive, de genul că aici se vor întâlni academicieni şi profesori universitari din 20 de ţări, totul se prezintă ca un „eveniment central”, „memorabil” chiar, pentru viaţa culturală a acestei urbe. Mai mult ridicol nici că se poate. Însăşi tema aleasă congresului din acest an spune suficient de multe despre „căutările” în profunzimea veacurilor şi tipul de istorie abordate de mult onoranţii participanţi.
Într-o lume a senzaţionalului promovat în toată mass-media românească acest congres se înscrie ca unul firesc. Fiindcă atât comunicările, cât şi concluziile (se practică şi dezvăluirile) celor care vor devora istoria pe milenii, în sus şi în jos, fiecare cu instrumentarul propriu şi (ne)metodologia aşişderea vor fi, cu siguranţă, senzaţionale. Însă, în enclavele acestei lumi, în care – după umila-mi părere - ar trebui să fie şi universităţile, astfel de elucubraţii şi mistificări nu au ce căuta. Vin şi eu dintr-o şcoală în care înainte de anul 1989 se promova un astfel de curent, cu mare priză atunci la publicul larg. După două decenii de studii, personal vorbind, nu vreau să am regretul că ceea ce am acumulat pe tărâmul ştiinţific este egal cu zero, să nu zic zero barat, aşa doar ca să fiu în trendul vremurilor de azi. Va trebui, probabil, să se întâmple acest „eveniment central” ca să aflu şi eu, să aflăm cu toţii, care este în fapt istoria noastră naţională. Mulţumim din inimă … poate şi partidului. Dar cu siguranţă celor care ne „sprijină” să ne luminăm în această negură universitară în care ne petrecem, se pare, fără prea mare sens existenţa.
Nu suntem singurul popor cu două sau mai multe istorii. Există şi alte exemple. Dar se vede că ne străduim, încă, să le urmăm. Avem nevoie de o singură istorie: cea scrisă de istorici. Altfel, efortul nostru va fi în zadar, iar munca noastră ignorată, în consecinţă.
Întâmplător sau nu, congresul amintit se derulează la o zi după lucrările sesiunii ştiinţifice „Elite în spaţiul românesc. Structuri. Paradigme. Evoluţii”, desfăşurat sub egida catedrei de istorie a aceleiaşi universităţii apulense. Anonimatul în presa locală este absolut clar, dar aş spune şi firesc. Aici nu vor fi făcute dezvăluiri senzaţionale, nu se va descoperi nici originea dacică, necunoscută, a unui împărat roman vestit sau alte lucruri demne de tot interesul publicului albaiulian, şi nu numai. Aici vor fi prezentate lucrări ştiinţifice, elaborate după ani de studiu, din care poate concluziile îşi vor aştepta confirmarea abia pe viitor. Nu vor fi concluzii generate de vise, pasiuni nemărginite sau un taifas între doi vrednici urmaşi ai dacilor lui Burebista sau, fie ei chiar ai lui „Malus Dacus”, că tot e la moment aniversar.
Închei nu prin a trage o concluzie, ci prin a pune o întrebare firească: Are cineva nevoie de istoria istoricilor? Sau doar şi de istoria istoricilor? Cel puţin personal atitudinea afişată faţă de protestul nostru, al celor de la istorie, o consider o sfidare. O sfidare reală, nu una închipuită. Primatul desfăşurării şi găzduirii în Universitate, repet dacă poate nu s-a înţeles, în Universitate, lucru neîntâlnit niciunde (!) a congresului de dacologie ne privează, în primul rând, de dreptul de a decide soarta istoriei, de a ne apăra onoarea, atât cât ea mai există. Dar, se vede că nu am depăşit, încă, faza memorandumului. Mi-aş dori să am sentimentul că nu sunt singurul care gândeşte în acest mod. Ceva va trebui făcut. Altfel, clivajul actual ne va condamna, probabil, în mod necesar, să întocmim un Supplex Libellus Historicorum, în care ne vom cere drepturi egale cu ceilalţi … „istorici” sau din altă breaslă…”

Lect. Univ. dr. Cristian Ioan POPA
(catedra de istorie a Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia)

http://plaiuluminatu.ro/articol--37--14--530--Congresul-International-de-Dacologie-de-la-Alba-Iulia-contestat-de-un-universitar-albaiulian.html

sabin

Mesaje : 2
Data de inscriere : 10/06/2010
Varsta : 32
Localizare : buzau,bucuresti,munti

Dacia Si Roma

Mesaj  sabin la data de Vin Iun 11, 2010 12:33 am

Dragi colegi imi pare rau ca vad extremisne de ambele parti inflamate in a argumenta ca radacinile noastre se trag fie din dacia fie din roma. Din pacate am cautat destul de mult date care sa ma faca sa inteleg acest subiect insa concluzia la care am ajuns este cel putin ciudata.
1 romanizarea e o poveste verosimila dar lipsita de profunzime. de ce? sunt o multime de argumente dar voi mentiona unul singur aflat chiar de la domnul pavel corut, adevar parafrazat din una din multele carti ale dumnealui: Dacia asa cum este prezentata in izvoarele scrise (ramase evident de la latini) a fost cucerita intr-o proportie destul de mica (ca o estimare aproxiamativa intre diferite surse ceva ca la un sfert)acum stim ca dacii au luptat impotriva cuceririi romane. Acum SA TINEM CONT CA O CALATORIE LA ACEA VREME PE DISTANTE MAI MARI DE CATEVA ZECI DE KILOMETRII ERA RARA SI CA NUMAI ANUMITE PROFESII PARCURGEAU DISTANTE MARI. IN ACEST CONTEXT (POPULATIE CUCERITA, TERITORIU CUCERIT, ATITUDINEA POPULATIEI SI DURATA DE OCUPATIE)INSUSIREA LIMBII ROMANE DE CATRE DACILOR LIBERI ERA SI ESTE LOGIC IMPOSIBILA. De ce? pai relatiile comerciale intre dacii liberi si teritoriu cucerit, oricat de intense ar fi fost in aceasta perioada ar justifica numai un numar mic de persoane dn afara teritoriului cucerit sa cunoasca limba latina. bineinteles negustorii ca niste parinti grijulii si-or fi invatat progeniturile si asociatii si fie si (asa ca bonus) apropiatii limba latina. asta ar insemna ca ajungem la un procent, si o sa intelegeti ca sunt mai mult decat darnic, de 15-20 % din populatia de daci liberi care au invatat limba latina(pe intreaga perioada a ocupatiei romane). acum va intreb cu ce anume se ocupa pe timpel zilei un dac liber? Ar fi bine sa va amintiti ca in acele timpuri ramase in ceata oamenii nu se duceau la servici ca sa traiasca ci se ocupau cu munca bruta pentru asigurarea traiului. munca care (cine nu crede sa incerce singur sa traiasca doar din munca bratelor)le ocupa cam...TOT TIMPUL. si sa nu uitam ca pe vremea aia nu era duminica nelucratoare si nici "sarbatori legale"(o bere de la mine pentru ala care a inventat sarbatorile religioase si inca una aluia de le-a dospit pe alea laice) . in cazul asta avem o populatie de 15-20% daci liberi vorbitori de latina so restul vorbitori de ce limba vorbeau dacii(nu spun daca pentru ca nu exista dovezi ca exista o limba daca specific individualizata)(adica cum ar fi sa vb un chinez cu un ungur-doua limbi clar individualizate). acum cum au invatat restul latina? aia 15-20% au facut pe grupul trendy si au refuzat sa vb propria limba cu oamenii alaturi de care traiau si toti vecinii lor s-au apucat sa vb latina ca sa comunice cu ei? chiar daca ratiuni pragmatice au determinat ca acesti 15-20 % sa invete latina acasa nu o vb, nu de alta ca nu aveau cu cine. sau poate va imaginati ca la scoala copii dacilor liberi invatau latina si dadeau teza scrisa Twisted Evil . Ce argument logic uman se poate invoca pentru celalat procent de 80%?
sa nu uitam ca moda a adus in tara noastra in epoci moderne , in care transmiterea informatiei este dumnezeieste mai eficienta, curentul frantuzist(fin sec 19- 1 jum sec 20)si englezism (de destula vrmeme incoace)engleza o aude in ultimii 20 de ani tot romanul la orice fim se cam uita(telenovelele nu sunt filme Very Happy) si in cazul asta in care exista si un sitem educational eficient procentul de populatie romana care vb engleza este mai mic decat avem impresia, chiar ridicol de mic pentru cei care cred ca daca ei o inteleg o intelege toata lumea.
Ratiuni si argumente mai pot fi aduse in directia aceasta dar consider ca pentru orice persoana cu I.Q. mai mare de 75 este suficient pentru a demonstra ca romanizarea este imposibila. pentru calator astral, obiceiurile si traditiile sunt mostenite de la romani daca romanii erau mos craciun si intr-o singura zi treaceau pe la totii vecinii lor daci liberi ca sa ii colinde si sa le trezeasca curiozitatea pentru limba ce o vorbeau mos craciunii
Problema prezentata are o singura rezolvare logica. romanii vb astazi laatina vulgara deoarece o vorbeau sau cel putin vb ceva asemanator si inainte. Insa aceasta inductie deriva in intrebari care nu pot fi raspunse decat prin supozitii de nedovedit practic. desi daci vb latina explica lipsa inscriptiilor in limba daca. Asa am terminat cu roma extremis a era sa uit d'aqui se pronunta dacvi nu dachi, asa e pentru calator extremist, pardon, sa fie cu iertare, calator astral
Pentru dacia-muma lumii atat voi ca sa va spun. si eu vreau sa cred ca am fost cam tot ce afirmati voi, mai ales ca sunt rusinat profund de denumirea de roman pe care o utilizam azi. Si eu visez in adancul sufletului o Dacie superba si profunda, o Dacie puternica, ba chiar ma consider dac, dar aceasta este inca o credinta deoarece logica si izvoarele scrise pe care le cunosc nu pot demanstra acestea, ci doar sa creeze simulari ideologice ale acelor timpuri. Este minunat lisismul lui Densusianu dar nu pot sa transform incantarea stilistica in argumente logice. orice teorie avansata pana acum are fisuri extrem de mari.niciuna nu se poate impune fara drept de apel pentru ca nu avem dovezi. inchei cu un citat din B.P Hasdeu "sunt dac, pe romini ii dispretuiesc"
avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  octasim la data de Vin Iun 11, 2010 12:42 pm

Foarte adevarat ceea ce spui.
Un argument si mai puternic in vavoarea dezintegrarii tezei privind "romanizarea si civilizarea dacilor" mi se pare in schimb altul. Cetatile grecesti de la Pantul Euxin / Marea Neagra - Histria , Calatis, Tomis.
Aceste cetati au avut un important rol comercial timp de sute de ani. Relatiile comerciale ale grecilor ar fi fost infinit mai motivate pentru formarea unei limbi noi in tinuturile din imediata apropiere / Dobrogea, Moldova de sud , Muntenia - si totusi acest lucru nu s-a petrecut.
Mai mult, grecii nu au putut sa-si extinda dominatia peste aceste teritorii - si nu cred ca au facut-o din politete, ci pentru ca locuitorii acelor locuri erau organizati si nu au permis acest lucru.
Avem exemplul marelui poet antic roman - Publius Ovidius Naso , Ovidiu - exilat din Roma antica in cetatile de la Pontul Euxin. Ceea ce dovedeste ca aceste cetati nu erau doar centre comerciale grecesti ... ci aveau corespondenta si relatii si la Roma, centru spiritual, comercial si politic al lumii antice.
Deci motive ale "romanizarii si civilizarii dacilor" au existat cu mult inainte de venirea lui Traian ... si totusi nu s-a intamplat asta. Ne place si acceptam oficial teoria "romanizarii" de catre armata romana de dupa razboiul pierdut de daci la 106.
E, dupa parerea mea, o tampenie, pentru ca ignoram cu buna stiinta zeci de alte dovezi doar de dragul "legaturii noastre latine cu Roma". Falsificam si mistificam o istorie care nu este numai a noastra - a urmasilor dacilor - ci este o mistificare care are conotatii importante si in istoria altor neamuri. Si ar fi, si este, incorect sa le cerem altora sa ne defineasca ca popor cu adanci radacini in istoria Europei cand noi , romanii , refuzam cu indaradnicie sa luam in considerare multe izvoare si dovezi socio-istorice care arata ca evolutia civilizatiei pe aceste meleaguri a fost alta.
Este inexplicabil acest "servilism", aceasta vasalitate fortata fata de Roma, aceast refuz fata de propria entitate nationala.
Este cred si motivul pentru care atat in plan extern, cat si in cel intern, suntem desconsiderati si tratati ca "gipsy land". Daca avand atatea dovezi de continuitate a inaltei civilizatii dacice nu dorim sa le evidentiem in politica si stiinta oficiala, e normal sa nu fim considerati urmasii dacilor, e normal sa se considere ca acea civilizatie a pierit si ca noi romanii de azi suntem niste pripasiti, un popor nou format din amalgamul altor popoare migratoare, fara identitate, fara granite stabile, fara o traditie, fara mandrie nationala - un popor in formare.
Pana la urma primim respectul pe care ni-l dorim ca neam si ca tara.
Octasim
avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  octasim la data de Joi Iun 24, 2010 11:27 am

CEA MAI VECHE MENŢIUNE TIPĂRITĂ A DACIEI


Cea mai veche carte tipărită, este Diamantul Sutra, un text al Perfecţiunii Înţelepciunii, găsită în 1907, de către arheologul Sir Marc Aurel Stein, într-o peşteră lânga Dunhuang, în nord-vestul Chinei, la sfârşit scriind că a fost tipărită pe 13 al celei de-a patra luni a celui de-al nouălea an al Xiatong (adică 11 mai 868), cu 587 ani înainte de Biblia lui Gutenberg. Până în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, numeroase biblioteci chineze conţineau zeci de mii de cărţi tipărite. Coreenii şi chinezii cunoşteau tiparul cu litere mobile, dar datorită complexităţii alfabetului asiatic, acesta nu a fost atât de utilizat ca în Europa Renaşterii. Nu se ştie dacă Gutenberg cunoştea aceste tehnici sau le-a reinventat independent. Cert este că, în 1440, Gutenberg a dezvăluit cercetările sale privind secretul imprimeriei, într-un articol denumit "Kunst und Aventur". În 1450, Gutenberg a tipărit probabil primul său material oficial şi anume un poem în limba germană. Până la terminarea Bibliei în 1456, Gutenberg a tipărit mai multe materiale dintre care sunt de amintit: Îndulgenţa lui Nicholas V (1453), Gramatica lui Donatus, Catholicon şi în anul 1454 "Turkenkalendar".
Ultima lucrare este indentificată de către C.I.Karadja, ca fiind cel mai vechi material tipărit în care apare menţionat numele Dacia, indentificare anunţată de către autor într-o lucrare prezentată în faţa Academiei Române, în anul 1940.
Numele complet al operei este "Eyn manung der cristenheit widder die durken" ("Un avertisment creştinilor, împotriva turcilor"), a fost tipărită la Mainz în data de 6 decembrie 1454. O copie se află în prezent în colecţia Bibliotecii de stat bavareze, având numărul de ordine BSB-Ink M-149, GW-M19909. Această lucrare este un pamflet în nouă pagini, scrisă sub formă de calendar, poate chiar de către Gutenberg însuşi, adresat mai multor popoare şi care îndeamnă la ridicarea împotriva pericolului otoman. Lucrarea poate fi considerată, primul material de ştiri tipărit, din Europa.
La pagina numărul opt a lucrării (a patra cu text), în cadrul lunii aprilie, apar menţionate ţările române sub numele de Dacia (în germană "Dacien"), aşa cum se poate observa în imaginea de mai jos.
Sursa :
http://www.dracones.ro/?operatie=subiect&locatie=ziarul_personal&fisier=CEA_MAI_VECHE_MENTIUNE_TIPARITA_A_DACIEI
avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Craciunul– vechea sarbatoare ariana de celebrare a nasterii Soarelui

Mesaj  octasim la data de Mar Dec 07, 2010 10:07 pm

Am gasit pe Fratia Creatorilor un text cu un subiect interesant
.
Craciunulvechea sarbatoare ariana de celebrare a nasterii Soarelui
sau cum au transformat crestinii antica credinta apolonica a nord-europenilor intr-o sarbatore crestina

Alta metoda de manipulare in crestinism este pretentia de a declara anumite zile ale anului , ca avand importanta doar din cauza ,,evenimentelor" descrise in noul testament. Alta minciuna ... alta manipulare. De obicei, strategic vorbind, crestinismul a incorporat in el toate traditiile si sarbatorile pagane pentru a suprima/reprima eventualitatea unei continuitati a dogmelor/cultelor pe care le "supunea". Aceasta strategie a dat roade si in timp oamenii au uitat care era adevarata valoare a unor sarbatori.

Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.
Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături şi măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înţelegem apariţia diferitelor mitologii şi tradiţii culturale. În noaptea solstiţiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineaţa de după solstiţiul de iarnă. De la data solstiţiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstiţiului de iarnă, soarele îşi opreşte coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu îşi modifică poziţia pe orizont. După acest moment soarele îşi începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui şi a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocţiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopţii (dată de care se leagă în creştinism sărbătorirea Paştelui).
Pentru inceput, cea mai importanta divizare a anului, facuta de mii si mii de ani, face referire la cele 4 pozitii principale ale Soarelui in functie de inclinarea axei Pamantului. Doua dintre pozitii, sunt numite echinoctii si fac referire la momentul in care ziua este egala cu noaptea, deoarece Soarele traverseaza ecuatorul ceresc. Echinoctiul de Primavara - este momentul anului in care Soarele trece din emisfera Sudica in emisfera Nordica, pornind pentru noi perioada anului in care ziua devine mai mare in durata ca noaptea (21 martie). Echinoctiul de Toamna - este momentul anului in care Soarele trece din emisfera Nordica in emisfera Sudica , pornind pentru noi perioada anului in care ziua devine mai mica in durata ca noaptea (23 septembrie). Celelalte 2 pozitii sunt numite solstitii si fac referire la momentul in care Soarele se afla in cel mai inalt punct sau in cel mai jos punct pe cerul emisferei Nordice. Solstitiul de Vara - este momentul anului in care Soarele se afla in cel mai inalt punct pe cer, cauzand ca durata zilei sa fie mai mare decat durata noptii (21-22 iunie). Solstitiul de Iarna - este momentul anului in care Soarele se afla in cel mai jos punct pe cer , cauzand ca durata zilei sa fie mai mica decat durata noptii (21-22 decembrie).
Denumirea de solstitiu provine din latinescul solstitium, format din sol (soare) si stitium, de la verbul sistere (a se opri, a ramîne constant; v. a sista). Spre deosebire de celelalte zile din an, cînd unghiul facut de soare cu orizontul la trecerea meridianului se schimba semnificativ de la o zi la alta, la solstitii acest unghi devine stationar, din cauza inversarii sensului sau de variatie.
Ciclu echinoctiilor si solstitiilor este inregistrat si venerat in toate culturile lumii. Sarbatorile pagane sunt mulate pe aceasta ciclicitate. Lupta dintre durata zilei si noaptii in decursul unui an, este sinonima in mintea omului cu lupta dintre Bine si Rau, Lumina si Intuneric. Versiunea originala a mortii si reinvierii dupa 3 zile, apartine de fapt momentului din an in care Soarele atinge cel mai jos punct pe cer, ramane fix pentru 3 zile, si apoi isi reincepe urcarea spre cel mai inalt punct de pe cer (vazut din perspectiva emisferei nordice).
In momentul in care Soarele se afla in cel mai jos punct de pe cer, se produce un aliniament interpretat in multe feluri de multe culturi. Centura constelatiei ORION se aliniaza cu steaua SIRIUS pentru a indica MOARTEA si RENASTEREA SOARELUI. Din momentul renasterii Soarelui, ziua incepe "sa prinda" putere fata de noapte (care pana pe 21-22 decembrie parea ca va castiga lupta), si in timpul solstitiului de vara (21-22 iulie), ziua atinge maximul puterii ei comparativ cu puterea noptii.
Aceasta poveste a fost venerata neincetat, si multe culturi atribuiau acestei perioade cele mai importante ritualuri ale fertilitatii.
Inainte de crestinism, existau aceste ritualuri ale fertilitatii manifestate in timpul solstitiului de iarna. Dar odata cu inventarea sa, incetul cu incetul, ritualul si cunoasterea asociate cu aceasta perioada a anului au inceput sa fie reprimate si in timp, total sterse din mintea oamenilor "posedati de diavolul numit crestinism". Nasterea lui Isus dintr-o virgina numita Maria, leaga 2 seturi de cunoastere la un loc, blocand perceptia corecta asupra istoriei umane. Primul set este ritualul fertilitatii manifestat de umanitatea precrestina, prin care se urmarea perpetuarea corecta a geneticii umane. Al doilea set este renasterea Soarelui (pentru emisfera nordica), pe data de 25 decembrie a fiecarui an.
Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii lui Isus a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, multe culte păgâne din lume adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii din „Petra” (Eleusa), unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.
O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile).
Atunci cand crestinii l-au inventat pe Isus s-au gandit la un zeu nou, pe care sa-l suprapuna peste unul vechi. Si astfel apare Isus, care este o antropomorfizare imitata a Soarelui, Soare care exista initial pentru paganii din imperiul Roman sub forma lui MITHRA.
http://img137.imageshack.us/img137/5351/isus.png Isus, la crestini
http://img189.imageshack.us/img189/1328/mithrag.jpg Mithra
Mithra era numit SOLI INVICTO = SOARELE NECUCERIT, deoarece de fiecare data cand parea ca "va muri" el reinvia si atingea puterea maxima asupra intunericului.
Povestea crestina:
- messiah Isus se naste pe 25 decembrie, dintr-o virgina.
- nasterea sa este anuntata de o stea din est.
- la el vin 3 magi care ii aduc daruri.
Povestea adevarata:
- Soarele este renascut pe data de 25 decembrie, dupa ce in urma cu 3 zile , "murise" (21-22 decembrie); asociat cu acest eveniment este ritualul fertilitatii, insamnatarii mamei cu sperma curata a tatalui.
- Momentul renasterii Soarelui, este anuntat de un aliniament format din steaua Sirius si centura Orion.
- Sirius=steaua din Est, Centura Orion=cei 3 magi/regi.

Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii lui Isus pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Cristos.
Deci iata din ce sarbatori precrestine si evenimentele astronomice, care au loc în acea perioadă, s-au inspirat vechii crestini in alegera datei.

Moş Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae (în engleză: Santa Claus) care şi-a făcut apariţia în secolul I. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie). De fapt traditia cadourilor in noaptea de 24 decembrie spre 25 decembrie provine de la Martin Luther (primul reformator protestant), din care a propagat din anul 1535 aceasta datină numita Christkind ca o alternativa a obiceiului catolic Nikolaustag de pe 6 decembrie. Multa vreme in familile catolice a fost mentinuta mai departe traditia cadourilor de Nikolaus. Scopul lui Martin Luther, protestant fiind, a fost sa trezeasca interesul copiilor pentru Cristos si sa-i indeparteze astfel de datina catolica a cadourilor de Nikolaus, ea fiind un mod de veneratie a catolicilor pentru sfinţi.

Primii europeni credeau in spirite, vrajitoare, stafii si spiridusi. Cand se apropia Solstitiul de iarna, cu nopti lungi si zile scurte, oamenii se temeau ca Soarele nu se va mai intoarce si tineau serbari si ritualuri inchinate acestuia, implorindu-l sa revina.
In Scandinavia, pe timpul iernii, datorita noptii polare, Soarele disparea pentru multe zile. Dupa 35 de zile cercetasi erau trimisi in munti sa vada cind va apare acesta, iar la aflarea vestilor bune se sarbatoarea ,,Yuletide’’, cu ruguri uriase aprinse si uneori cu crengile copacilor impodobite cu mere, care sa reaminteasca de revenirea primaverii si a verii.
Triburile nord-europene (germanice) celebrau şi ele, la aceeaşi dată, „Yule”, pentru a comemora „renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”.
Reprezentările numismatice romane ale lui Sol Invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a Zeului-Soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit Zeul-Soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII).
Romanii isi sarbatoreau pe zeul Saturn, sarbatoarea se numea Saturnalia si tinea de la mijlocul lunii Decembrie pina pe 1 Ianuarie. Sarbatoarea includea carnavaluri pe strazi, mese festive, vizite la prieteni si schimburi de cadouri aducatoare de noroc. Romanii isi impodobeau casele cu ghirlande din laur si brad in care aprindeau lumanari, iar stapanii si sclavii isi inversau rolurile.
Saturnalia romanilor era o sarbatoare a bucuriei, dar crestinii au considerat-o paganism, pentru ca onora un zeu pagin. Primii crestini au vrut ca nasterea pruncului Isus sa fie o sarbatoarea religioasa solemna, nu una plina de excese, pagana, precum Saturnalia.
Pe masura ce crestinismul castiga teritoriu, biserica era alarmata de faptul ca cei convertiti continuau sa serbeze Saturnalia. Desi initial a incercat sa interzica aceasta sarbatoare pagana, biserica crestina a decis ca aceasta sa fie schimbata si inchinata nasterii Pruncului Sfant, fiul lui Dumnezeu.
Unele surse sustin ca sarbatoarea Craciunului a aparut ca o competitie a sarbatorii pagane Saturnalia in luna Decembrie.
Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creştinismului, anume Mithra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa, prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea (De praescritione haereticorum). Ziua de 25 Decembrie nu era sfanta doar pentru romani, dar si pentru persani, a caror religie - mithraism era la competitie cu crestinismul. Pina la urma insa, biserica crestina a reusit sa preia entuziasmul, luminile si cadourile de la Saturnalia pentru sarbatoarea Craciunului.

Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama: Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a nascut...Hristos şi el se naşte!
De unde sa stie bietul om ce manipulare marsava pusesera la cale crestinii ?...
Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie.

Craciunul se serbeaza de mai bine de 4000 de ani, cu multe secole in inaintea nasterii zeului Isus Cristos. Cele 12 zile ale Craciunului, aprinderea luminarilor, oferirea cadourilor, paradele, colindatorii din casa in casa, mesele de sarbatoare si procesiunile religioase au "radacinile" departe in timp, de la mesopotamieni.

Multe din aceste traditii au inceput cu celebrarea mesopotamiana a Anului Nou. Mesopotamienii credeau in existenta mai multor zei si a celui care-i conducea - Marduk. In fiecare an, la sosirea iernii se credea ca Marduk purta razboi cu fortele raului, si avea nevoie de sustinatori - mesopotamienii serbind astfel Zagmuk, pentru ultimele 12 zile ale anului. Regele mesopotamian trebuia sa jure credinta zeului Marduk si sa moara pina la sfirsitul anului, alaturindu-se astfel zeului si oferindu-i ajutor ca sa cistige razboiul. In haine regesti era insa imbracat un criminal de rind si sacrificat in locul regelui.

Persanii si Babilonienii aveau o sarbatoare asemanatoare, numita Sacaea, aceasta incluzind si o parte in care rolurile erau inversate: sclavii deveneau stapini, iar acestia sclavi.

Grecii antici aveau o sarbatoare similara cu Zagmuk/Sacaea inchinata zeului Kronos care purta razboi cu Zeus si Titanii lui.

Ziua in care s-a nascut Isus nu se stie cu precizie, spun istoricii.
Pai cum sa fie atestata istoric, daca e o minciuna?...
Desi era sarbatorita pina in anul 98 AD, din 137 AD, din ordinul cardinalului Romei a devenit sarbatoare solemna. Din 350 AD s-a decis ca aceasta sarbatoare sa aiba loc pe 25 Decembrie.

Odata cu trecerea timpului, aceasta sarbatoare a Craciunului a devenit un mix de mai multe elemente importante regasite in vechile culturi "pagane’’.
- yule ale germanilor (reprezentat prin bradul/pinul de craciun)
- Mos Craciun si renii sai (ciuperca Amanita Muscaria si renii)
- Mos Craciun aduce cadouri (vechii shamanii nord-europeni aduc ciupercile amanite pentru ritualul pagan-shamanic de ingerare si accesare a Naturii).
http://img72.imageshack.us/img72/9400/moscraciun1.jpg Asemanarea intre Mos Craciun si ciuperca Amanita Muscaria
http://img196.imageshack.us/img196/8425/ciupercasigloburi2.jpg Asemanarea intre amanita si globurile din pomul de Craciun
Multe obiceiuri s-au pierdut in negura timpului de aceea nu se mai cunoste semnificatia lor, dar au ramas simbolurile:
- Sfantul Nicolae este Sfantul Copiilor (in Siberia)
- Renul mananaca ciupercile (Amanita) de aici si Zborul lui.
- Amanitele cresc sub pini in natura (aproape exclusiv).
- Amanitele au culoarea Rosu-Alb.
- Amanitele erau de obicei uscate atarnandu-le pe ramurile pinilor la Soare, sau langa semineu.
- Ele erau adunate in saci, de unde…sacul lui Mos Craciun.

Odin al nordicilor, zbura deasupra oamenilor cu al sau cal Sleipnir (calul cu 8 picioare) si tot 8 reni trag sania lui Mos Craciun. Acesta judeca puritatea oamenilor, rasplatindu-i pe cei puri si pedepsindu-i pe cei impuri. In finlandeza, el este numit Joulu Pukki. El era capul familiei, Himmel Bocken Balder Paer , cunoscut si ca Zeul Cerului. Fiul sau, Sol Bocken Baldaer (bock-ul Soarelui) era cu el. Sotia lui Mos Craciun era Maatar, Zeita Pamantului ce purta o pelerina alba cu o curea rosie.
Joulu vine de la Hjul care inseamna placa rotunda auriu-stralucitoare, SOARELE, placa fiind levy in finlandeza, in care ,,le’’ inseamna a zambi si ,,vy’’ inseamna scenariu frumos. Deci traducerea corecta ar fi: Soarele zambitor.

La noi numele sarbatorii este de: Craciun, care nu are nici o etimologie atestata, dar numele Christmass(din engleza), inseamna Christ (unsul cu o substanta magica) si mass (un serviciu special al ingerarii sacramentale de eucharist). In traditia catolica aceasta substanta a fost inlocuita de doctrina in care preotii pretind ca au abilitatea de a transforma painea sau biscuitele in "corpul lui Christ".
Sorin Paliga sustine ca cuvantul Crăciun din limba romana, este un cuvânt de origine Daco-Tracă legat de sărbătorile focului cu ocazia Solstitiului de iarnă. Precum si in albaneza kercu "bucată de lemn", in Italiană Ceppo (Craciun dar si creanga/cracă) tot asa si in romana Craciun ar insemna Crengută/crăcuţă. Aceasta posibilitate lingvistică este sustinută şi de obiceiul Roman de a pune crenguţe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstitiului de iarnă si a festivităţilor Sol Invictus.
Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun îsi trage originile de la popoarele Germanice. Tradiţia s-a răspândit în restul Europei şi apoi în toata lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului bomboanele de pom, globurile şi ghirlandele au devenit clasice.Iar in prezent bradul este împodobit dupa moda.

Peste tot in lume, oamenii sarbatoresc Craciunul. Aceasta sarbatoare are loc de mai bine de 2000 de ani, cu propriile traditii sau cu altele, imprumutate. Dar nu trebuie sa uitam ca multe dintre acestea au aparut cu mult inainte de nasterea religiei crestine.

sursa:www.google.ro

P.S.
Imi place f. mult si sarbatoresc Craciunului (cu brad impodobit, cadouri) de aceea am adunat aceste informatii despre originea pagana a Craciunului de pe net. Recunosc am facut-o mai mult pt. a stabili ca acesta sarbatoare este una (ca mai toate sarbatorile precrestine) care ne-a fost furata de crestini.


................
Textul a fost copiat de la adresa :

Frăţia Creatorilor > Viața omenească este suprema valoare pe această planetă și în această țară! > ÎNGERI REBELI - Secţiune destinată exclusiv adolescenţilor cu vârste cuprinse între 12 şi 30 de ani > Mai credeţi în miracole? > Craciunul – vechea sarbatoare ariana de celebrare a nasterii Soarelui

.............................
Octasim


avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  octasim la data de Mar Ian 04, 2011 2:30 pm

Burebista
(cca. 60 î.e.n.)

Pe la începutul secolului I înaintea erei noastre, trăia într-o cetate bine întărită, din munții Orăștiei, regele Burebista. Stăpânirea lui se întindea și peste munți, lăsându-se înspre dealuri și spre câmpia munteană, unde, ca și la munte, își făurise cetăți bine întărite, de apărare.

Nimeni nu-i știa bine obârșia acestui rege. Fără îndoială, însă, că fusese o căpetenie militară puternică, de vreme ce atâtea alte căpetenii militare ale triburilor geto-dace îl slujeau cu credință și veneau la chemarea lui, socotindu puterea supremă. Dar dacă am dori să știm care era fântâna din care se trăgea regele Burebista, ar însemna mai întâi să spunem că aceasta era cea a neamului dac; Iar dacă am merge curioși mai departe, am putea spune că era chiar din tulpina ce îl crescuse odată pe faimosul rege al munților, Rubobostes. Vreun vrednic urmaș al acestuia să fi fost. Și se prea poate, deoarece cetățile din munți ale lui Burebista erau cam prin aceleași părți pe unde își trăise viața sa vrednică regele Rubobostes. Iar dacă încercăm să ne reamintim că Rubobostes izbutise să unească părți din câmpie, pe vremea lui Zagas și Flutur, moștenirea teritorială a acelei uniuni de triburi ne conduce spre pământul stăpânit acum de regele Burebista. În sfârșit, prea era viu în mintea și inima regelui Burebista visul de atunci al lui Rubobostes, de unire a dacilor într-un stat puternic și de neînfrânt din partea oștirilor dușmane.

Regele Burebista, din povestea care urmează, mai era cunoscut și sub numele de regele Sarmis, ceea ce ar putea însemna ,,Regele Sfânt". Înțelesul acestui nume, cu care ajunsese să fie mai bine cunoscut de vecini decât cel de Burebista, venea de la dorința lui ca, având grijă de cetățile sale din câmpie, dintre care răsărea și strălucea mai bine cetatea de la Argedava, să se ocupe mai cu seamă de cuibul din munți de acum; de această cetate care, fiind așezată pe o coastă de munte, să i se zică locului aceluia chiar Costești. Dar mai mult, visa cu ochii deschiși să ridice o altă cetate și mai mândră și mai bine așezată în piept de munte, una adevărat ,,cuib de vulturi", pe care nici furtunile să nu-l clintească și nici să-l năruie, nici pasul dușman să nu-l ajungă. Iar de l-ar ajunge, să nu-l poată cuceri și să se zdrobească de stânci, și să se îngroape în prăpastie. Într-un asemenea ,,cuib de vulturi", pe cel mai ridicat loc, de pe cea mai înaltă creastă a munților visa să fie central puterii sale, o cetate sfântă ca vrednicie a apărării și simbol al credinței în nemurirea neamului dac. Cetatea se numea în închipuirea regelui Sarmis, Sarmizegetusa. Ea a luat tot mai mult formă pământeană, cu ziduri mari ca înălțime și grosime, puternice ca rezistență, cu turnuri de veghe și cu tot ce-i trebuia unei cetăți matcă; ca aici să fie stupul din care să roiască albinele harnice și luptătoare ale neamului său.

După ce a stat în Egipt câtăva vreme acumulându-și mereu cunoștințe și sporindu-și mai mult zestrea sa spirituală, Deceneu s-a întors în lumea geto-dacă, de unde plecase, și a ajuns la curtea noului și tânărului rege Burebista.

Este important astfel să știm cam când s-a petrecut acest eveniment. Pentru că întâlnirea și asocierea dintre cele două mari personalități ale lumii geto-dace nu a fost numai un joc al destinului, ci a purtat și ea un semn cerese parcă. Dar pe limbaj lumese putem să afirmăm că și Burebista și Deceneu au avut noroc unul de altul, fapt care va reieși din povestire. Un istoric get, pe nume Jordanes, ne spune că Burebista a luat puterea, adică a fost ridicat pe scut de luptători și s-a suit pe tron la vremea când la Roma începuseră luptele civile între diferiți comandanti de oști cu dorința declarată ca învingătorul să ajungă dictator. Primul război civil s-a desfăsurat între Marius și Sulla. Ieșind învingător Sulla, el își instaurează puterea în anul 82 înainte de Hristos. Afirmând că Burebista a luat puterea la vremea când, la Roma, Sulla instaura și el dictatura sa, indirect aflăm despre momentul când regele temerar vine la conducerea statului dac. De fapt, această indirectă informație îl privește pe Deceneu, care ar fi venit în acest an la regele Burebista.

După datele aproximative, Burebista a dominat vreo patruzeci de ani, durată de timp care cunoaște și colaborarea dintre regele dac și marele său preot. Urmărind faptele de seamă ale lui Burebista, vom putea completa multe și la personalitatea lui Deceneu: Așa vom înțelege ceea ce spuneam mai sus: că Burebista și Deceneu au avut noroc unul de altul. Aceasta în sensul că ar fi greu să ni-l închipuim pe Burebista singur în acțiunea măreață de întemeiere a primului mare stat al geto-dacilor fără să-l știm alături de el pe marele preot Deceneu. Două vieți paralele în istoria primilor noștri strămoși, uniți însă în aceeași credință și scop.

Dar cel mai important lucru este a ști cum au izbutit Burebista și Deceneu să realizeze un act de asemenea măreție, unitatea geto-dacilor. De fapt este actul care pune capăt fărâmâtării și slăbiciunii ce exista până atunci la geto-daci. În urma acestui act separația ca nume a acestora, cu totul artificială dispare și ea treptat. Poporul unit, locuitor al acestor meleaguri va fi poporul dac; statul lui Burebista regele și marele preot Deceneu vor fi statul dac. Numele de get se va mai păstra până târziu în documente, dar el va avea frumoasa valoare de simbol. Rădăcina tuturor, traco-geto-dacă, se va contopi în cea purtată de popor și stat de la Burebista încoace: dacii. Dacă Burebista se născuse pentru a fi rege, Deceneu se născuse pentru a fi mare preot. Deși cunostea atâtea, chiar în Egipt eforturile lui de a ști erau îndreptate spre această menire, de reprezentat al cultului religios la daci. Cele două meniri sau chemări s-au unit într-o unică menire: făurirea statului dac.

Nu mai știu ce an să fi fost. Trecuse însă ceva vreme de la zilele acelea primăvăratice, când Burebista își începuse domnia tronând la Argedava în câmpie, iar Decenen, ca mare preot, făcându-și datoria sa de conducător al cultului dac, de însemnat sacerdot sau cum îi numeau romanii pe conducătoriilor spirituali ,,Pontifex maximus".

Intr-un fapt de seară, în inima de piatră a munților Orăștiei, la acea cetate numită Costești, întărită cu val de pământ și palisadă, se adunaseră căpeteniile cunoscute și temute ale geto-dacilor. Veniseră din toate tinuturile locuite de geto-daci: din nord, din răsăritul soarelui, din câmpiile mănoase de la miazăzi și de prin locurile unde același astru strălucitor apunea zilnic cu aceeași măreție.

Erau toti întunecați la chip ca la un asemenea ceas de cumpănă. Trebuiau să hotărască o căpetenie supremă, un rege al tuturor geto-dacilor, căruia să i se supună și care să-i conducă pe toți, ca pe unul singur, în caz de primejdie, spre bimință.

În jurul căpeteniilor, pe platoul din interiorul cetății unde avea loc această. adunare, se aflau ostași înarmați din rândul nobilimii mărunte și ai comaților.

Dintr-o dată, privirile tuturor se îndreptară spre un bărbat înalt și frumos, cu o barbă neagră și o înfățișare maiestuoasă. Era Burebista, căpetenie vitează și vestită până departe. Toți îl priveau admirativ pe el și numai pe el. Burebista, într-o așteptare mută și impunătoare, își rotea și el privirile de la o căpetenie la alta.

După o oarecare vreme, pe care n-o poti socoti îndeajuns niciodată, din partea opusă se desprinse un bărbat la fel de impunător, dar mult mai în vârstă, dacă-l socoteai după pletele albe și cutele adânci care-i brăzdau fața. Înaintă spre Burebista și i se adresă punându-i o mână pe umeri:
- Mărite și puternice Burebista, eu sunt Zargedas și am venit tocmai de la țărmurile marelui Danub. Despre faptele și isprăvile tale s-a auzit pretutindeni. Toți oamenii noștri au ajuns să te cunoască și să te știe chiar dacă nu te-au văzut niciodată. Toți vor să le fii căpetenie dreaptă în luptă și să-și unească brațele și inimile sub conducerea ta!

Burebista surâse acestui bărbat aproape moșneag și, la rândul lui, punându-i mâna pe umăr, îi zise:
- Îți multumesc pentru vorbele cu care lauzi faima de care mă bucur, Zargedas. Dar rostește-ți gândul întreg si fără ocolișuri!

De data aceasta Zargedas nu mai căută să-și aleagă cuvintele. Spuse scurt și apăsat:
- Voim să te ridicăm cu toții pe scut și să ne fii rege. Rege al tuturor geto-dacilor, Burebista!

Ochii lui Burebista sclipiră. Îl privi scrutător pe Zargedas, ca și cum ar fi vrut să-i citească în inimă. Apoi, își roti privirile și în jur, căutând să cuprindă dintr-o dată întreaga adunare. Spuse si el scurt:
-Vă mulțumesc de încredere. Dar nu pot primi să vă fiu rege.
Vocea lui Burebista sună ca un tunet prevestitor de furtună. Ea fost imediat urmată de un murmur. În privirile tuturor se putea citi dezamăgirea și, mai mult, părerea de rău. Dar Burebista continuă să vorbească:
- Nu vreau să vă fiu rege până când toți cei de față nu veti jura că este cu voia voastră curată și deschisă a vă fi eu rege. Numai astfel voi putea să mă înalț deasupra voastră, a tuturor, pe scutul pe care voiți să mi-l pregătiți mie!

Murmurele se schimbară de data aceasta în urale de bucurie. Dar tot așa de iute se frânseră la apariția unui bărbat de statură uriașă, frumos ca și Burebista și la fel de impunător. El înaintă până în fața acestuia, încât o ureche ascuțită putea auzi, în liniștea adâncă, bătăile inimii în pieptul celor doi bărbați. Spuse și el cu voce scurtă și hotărâtă:
- Viu de prin părțile mândrului râu Maris, ca stăpân al cetății Ziridava și al meleagurilor ce o înconjoară. Mă numesc Tarbos. Eu nu te vreau rege, Burebista!

Burebista tresări. Nu se asteptase la o asemenea înfruntare. Dar chipul lui nu trădă nici un fel de supărare. Îl întrebă doar pe bărbatul ce-i stătea în față:
- E bine că mi-ai spus ce gândești și ce simți, Tarbos. Dar vreau, la rândul meu, a ști cu ce nu-ți sunt pe plac, de vreme ce te așezi în calea brațelor care vor să mă ridice pe scut? Rostește-ti gândul întreg și necurmat!
- Să știi, Burebista, că și la auzul numelui meu, vitejii daci pe care îi conduc pun mâna pe paloș și inimile li se încălzese, ochii le strălucesc, mintea li se înflăcărează! spuse Tarbos, netulburat.
- Preabine; și eu am auzit de faptele tale. Vrei, așadar, a fi rege? se auzi iar glasul lui Burebista.
- Nu m-am gândit la asta. Dar am o fire mândră, neînvățată să se supună de bunăvoie. Și apoi a fi rege al tuturor geto-dacilor înseamnă a fi cel mai bun luptător dintre toti. Înseamnă să dovedești că ești cel mai demn și mai potrivit a fi rege! continuă Tarbos, la fel de neînfricat.

Lui Burebista îi îngheță surâsul pe față. Tarbos gândea aidoma lui. Nici el nu s-ar fi supus de bunăvoie altei căpetenii. Simți o ciudată atracție față de acest bărbat vrednic din fața lui și un sentiment de admirație îl cuprinse. Spuse fără să clipească și fără să șovăie:
-Asa este, precum spui. Și atunci ce-i de făcut, Tarbos?
- Doar o cale e cu putință! sună clară și hotărâtă vocea conducătorului cetății Ziridava. Cine va cădea în luptă nu va mai putea gândi să devină rege. Biruitoral nu va mai avea nici o piedică în calea înălțării sale pe scut.

De data aceasta Burebista nu mai era surprins de ceea ce auzise. Se așteptase la un asemenea răspuns:
- Preabine, Tarbos. Primesc lupta cu inima deschisă. Și o privesc în primul rând ca să-ți dovedesc că nu am nici o umbră de frică. Apoi, pentru că, într-adevăr, regele trebuie să fie cel mai vrednic dintre toți. Nu m-am gândit o clipă să urc pe scutul regilor geto-daci, atâta timp, cât, în afara tuturor celor care mi-au recunoscut puterea, ar fi un braț mai puternic decât al meu.
Tarbos surâse:
- Cu ce vrei să ne măsurăm, Burebista? Cu paloșul, sulița sau cu ghioaga?
Cum Burebista stătu puțin în cumpănă, părând că nu se hotărăște, Tarbos continuă să vorbească:
- Oare te-ai răzgândit? Vrei să renunți la luptă?

Un murmur cuprinse multimea adunată. Căpeteniile se înnegurară la față. Zares, Palidos, Murceneu, Tortaza, Zeges se apropiară cu mâna pe paloș. Nu știau dacă să pedepsească pe Tarbos, pentru cutezanța lui, sau pe Burebista, pentru lașitate. În schimb, fața lui Burebista se lumină:
- Nu m-am gândit să nu primesc lupta. Am stat în cumpănă doar în privința armelor. Nu că n-aș ști să mânui vreuna din ele. Pe toate le stăpânesc. Aș dori însă fierbinte ca lupta să desemneze numai pe biruitor. Nu să și ucidă. Pentru că îmi ești drag, Tarbos, ca un frate al meu. Precum dragi îmi sunt toți cei adunați de față. Să nu uităm apoi că suntem toți daci și nu trebuie să ne ucidem între noi, de vreme ce au grijă dușmanii care abia așteaptă să ne calce ținutorile. Vom lupta așadar, corp la corp, bărbătește. Cine va fi așezat cu umerii la pământ, acela se va rușina îndeaproape și îndeajuns. Brațele care n-au avut destulă putere vor spăla rușinea ridicând pe scut pe cel care va deveni regele tuturor dacilor.

La auzul acestor cuvinte, ochii căpeteniilor străluciră. Toți îl cuprinseră și-l sărutară pe Burebista. Apoi pe Tarbos. Luptătorii de rând izbucniră în puternice urale, fapt care dovedea că aprobă ceea ce spusese marele conducător Burebista.

Tarbos îl îmbrățișă la rândul lui pe Burebista, ca semn că a primit fără nici o părere de rău și fără ezitare lupta deschisă.

A doua zi, în zori, cei doi se întâlniră în același loc, pe platoul uriaș din spatele cetății, acolo unde, de jur împrejur, străjuiau piscurile semețe ale munților. Îi priveau toți luptătorii. Și crestele Orăștiei priveau și înțelegeau măreția confruntării care se angajase între cei doi uriași. Căci uriași erau amândoi, durați parcă din stâncă. Mușchii lor încordați într-o încleștare supremă dovedeau din plin acest lucru.

Înfruntatea a durat mult, cam până către amiază. De multe ori Burebista era să-l așeze pe Tarbos cu umerii la pământ. După cum și Burebista a fost în primejdie la fulgerări de clipe. Amândoi luptătorii erau numai o apă care izvora din ființa lor încordată și curgea numai spre o unică biruință ce trebuia curând să se înfăptuiască.

Deodată, în toiul luptei. Tarbos izbuti să prindă capul lui Burebista ca într-un clește și să i-l ridice spre înalt, având putința, în acest fel, să-i taie răsuflarea, să-l prăbușească la pământ și să-l învingă. Burebista își dădu seama de gândul lui Tarbos. Simți că răsuflarea îi devine tot mai greoaie, i se oprește în gâtlej. Tâmplele, începuseră să-i zvâcnească dureros. În poziția în care se afla privind albastrul tăriilor, Burebista, simțind în clipa aceea o forță nouă, izbuti să se elibereze din mâinile lui Tarbos. Îl prinse în bratele sale vânjoase și-l strânse cu atâta putere, încât acesta simți că puterile îl părăsesc. Genunchii i se înmuiară și Tarbos se îndoi pe spate până când umerii săi atinseră pământul. Burebista, deasupra, învingător, își privea adversarul doborât. Nu cu răutate, ci cu demnitatea învingătorului loial.

Mulțimea geto-dacilor, martoră la această măreață și pilduitoare faptă, izbucni în urale de bucurie. Tarbos se ridică, se apropie de Burebista și-i zise:
- Ți-am înțeles gândul întreg, Burebista. De-am fi luptat cu orice armă, acum eram un om mort. Faptul că trăiese și mă bucur de soarele vieții e datorită înțelepciunii tale. Ești cel mai întelept și mai putemic dintre noi. Tu vei fi regele nostru, al tuturor!

La trei zile distanță de la ridicarea lui Burebista pe scut, căpeteniile militare gătiră de plecare. În tot acest timp stătuseră în jurul regelui lor și aflaseră toate gândurile cele deschise ale acestuia.

Acum, regele își lua ziua bună de la fiecare. Toți știau că, potrivit jurământului dat, trebuiau, la chemarea lui Burebista, să vină cu oștile de care dispuneau pentru a apăra hotarul statului lor. Erau bineveniți însă oricând la rege ,,ca la ei acasă" și ,,ca la ei la masă" oricând ar fi avut nevoie ei înșiși de ajutor sau sfătuire. Că de acum erau toți unul și una, sau una și aceeași familie a aceluiași neam dac.

Și în zori plecaseră pe rând, fiecare după cum veniseră: singur sau având o mică ceață de luptători cu ei. Și pe flecare regele îl îmbrățișase și urase de drum bun și bună revedere. Iar marele preot Deceneu le dăduse la fiecare un sărut pe frunte ca binecuvântare din partea zeilor. Iar în cazul în care o căpetenie venise cu ceata lui la întâlnirea investiturii regelui, Burebista îi îmbrătișase pe toți, până la ultimul luptător. Ceea ce făcu și Deceneu cu sărutul său ca binecuvântare a zeilor.

Dacia în timpul lui Burebista. În prima jumătate a secolului I î.e.n. dezvoltarea societății geto-dacice, întărirea aristocrației tribale militare și transformarea ei în clasă politică au determinat trecerea la organizarea de tip statal. Regele dac, Burebista își începe domnia în anul 82 î.e.n. Conform istoricului Iordanes, Burebista a moștenit o puternică uniune tribală, care s-a transformat în stat odată cu supunerea treptată a tuturor triburilor și uniunilor de triburi geto-dace către autoritatea centrală. La acest proces de unificare nu au contribuit numai factori interni (aristocrația tribală și masa războinică, puterea și iscusința lui Burebista), ci și cei externi (creșterea amenințărilor celților și romanilor). Unificarea într-un regat a triburilor geto-dace s-a realizat pe două căi: pe cale pașnică, când șefii daci de trib acceptă supunerea față de Burebista de bună voie, și pe cale războinică, când se dorește păstrarea puterii tribale de către unii conducători locali (cetatea Tyras a fost arsă din temelii). Desigur, creșterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a multor uniuni tribale geto-dacice. Strabon scria că, ascultându-l pe Deceneu, geto-dacii "s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin". Unificarea triburilor geto-dacice se termină pe la 60 î.e.n.-59 î.e,n. când Burebista începe campania împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. În munții Orăștiei va fi centrul statului dac format de Burebista. Aici el formează cetăți de piatră, cele mai importante fiind: Costești, Blidaru, Capalna si Sarmisegetuza, ultima transformată, până la urmă, chiar în capitală a regatului.

Luptele cu celții

Pericolul cel mai apropiat de centrul statului (regatului) geto-dac al lui Burebista era reprezentat de celți care se extinseseră și în Bazinul Panonic. În anul 60 î.e,n. sau 59 î.e,n., regele Daciei pornește din spațiul carpatic o campanie fulgerătoare împotriva boilor, tauriscilor, eraviscilor și anarților, pe care-i distruge. Rezultatul a fost o masivă migrație a celților spre vestul Europei. În teritoriile cucerite de Burebista, pe malul stâng al Dunării Mijlocii au apărut așezări geto-dace. În aceeași campanie geto-dacă au fost zdrobiți foarte probabil și scordiscii așezați mai la sud, la gura Tisei. Hotarele Daciei s-au extins astfel până la confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie.

Cucerirea litoralului Mării Negre

După campania împotriva celților, Burebista a acordat mare atenție zonei istro-pontice, unde primejdia romană era în creștere. În anii 73 î.e,n.-72 î.e,n. cetățile grecești pontice sunt cucerite de generalul roman Marcus Terentius Varro Lucullus. Cetățile se răscoală împotriva guvernatorului Antonius Hybrida. Hybrida a organizat o expediție, dar a fost înfrânt de greci, aliați cu bastarnii și geții. Burebista hotărăște apoi să supuna cetățile de pe litoralul Pontului Euxin (Marea Neagră). În 55 î.e,n. cucerește orașul grecesc Olbia de la gurile Bugului, apoi Tyras. Au urmat apoi Histria, Tomis, Mesembria. Întregul litoral pontic și teritoriul până la munții Haemus (Balcani) se afla sub stăpânirea lui Burebista. De aici, Burebista a organizat expediții până în Macedonia și Iliria. Devine astfel "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia", cum îl numește o inscripție greacă contemporană.

Relațiile cu Roma

Cuceririle istro-pontice ale lui Burebista au pus statul dac în conflict cu Roma. Aceasta n-a intervenit însă imediat din cauza situației interne, care culminase cu războiul civil dintre Cezar și Pompei (49 î.e,n.). În primăvara anului 48 î.e,n. când luptele dintre Cezar și Pompei se dădeau în peninsula Balcanică, Burebista l-a trimis pe Acornion ca delegat cu o misiune pe lângă Pompei. În schimbul ajutorului militar, Pompei recunoștea vastele hotare ale Daciei. Acesta este însă înfrânt la Pharsalos și se refugiază în Egipt, unde este ucis. După această victorie Cezar plănuia o campanie împotriva Daciei. Își concentrase în anul 44 î.e,n. o mare armată pe malul de est al Mării Adriaticei. Este însă asasinat în același an.

Moartea lui Burebista și destrămarea statului dac

Burebista este înlăturat și ucis de aristocrația nemulțumită de creșterea puterii acestuia. Moartea lui Burebista a provocat mari transformări și tulburări. Regatul dac se destramă în 4, mai apoi în 5 state. Centrul din Transilvania va fi condus după moartea lui Burebista de marele preot Deceneu.

Moartea lui Burebista a avut drept efect destrămarea regatului său, ale cărui limite fuseseră: în nord: Carpații Păduroși, în est: Pontul Euxin, în sud: munții Haemus, în vest: confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie. După moartea lui Burebista continuitatea vieții politice se menține în Sud-Vestul Transilvaniei, în zona fortificată a Sarmisegetuzei. Puterea în stat a fost preluată de Deceneu. Acesta era rege, mare preot și judecător suprem. Sub Deceneu, statul dac are un caracter teocratic (religios).
.........................................
sursa - Fratia Creatorilor
Colaje: Istoria Neamului Romanesc - Petru Demetru POPESCU
Internet
...........................................

Octasim
avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  octasim la data de Joi Ian 06, 2011 7:13 am

Legile viteazului rege Dromihete
(cca. 310 î.e.n)

Întâmplările pe care le povestim în acest capitol se petree la trecerea a două veacuri de la anii de domnie ai regelui get Carnabon şi a fiului său Zargedas. Multe se întâmplaseră în acest răstimp pe plaiurile însorite ale geţilor de la miazănoapte de fluviul Istru sau Danubiu; ori, cum o numim noi cei de astăzi, pre limbă românească, Dunăre. Muriseră eroii noştri de atunci, fie tineri, în toiul luptelor cu arma vitejiei în mână, fie de bătrâneţe, în liniştea vetrelor. Se înmulţiseră geţii, nepoţii şi strănepoţii de atunci. Păstrau virtuţile strămoşilor şi moştenirea cea mai de preţ a acestora, iubirea de glie şi setea de viaţă liberă, ca o candelă hrănită din lumina inimii pentru a nu se stinge niciodată.
Pământul acesta desfătat, plin de atâtea frumuseţi şi bogăţii era din nou râvnit de străine seminţii. Murise de mult Darius, dar stirpea cotropitorilor nu se stinsese o dată cu el. Numai că aici erau oamenii de la pământuri, băştinaşii, care stăteau piept de stâncă în calea răutăţii şi sălbăticiei cu care veneau năvălitorii.
Se înmulţiseră şi triburile getice şi, pentru a fi mai puternice, se uniseră în forme mai cuprinzătoare, în uniuni de triburi, mai mari sau mai mici ca întindere, potrivit bravurii conducătorilor lor, unii dintre ei regi însemnaţi în adevăratul înţeles al cuvântului; adică posedând trăsături care să le dea dreptul a pretinde căpeteniilor militare din jur să-i ridice pe scut, şi să le dea ascultare. Astfel de regi erau în primul rând neînfricaţi, meşteri în luptă şi în conducerea ei, înţelepţi şi chiar diplomati...
Spre sfârşitul secolului al IV-lea, înainte erei noastre, să zicem pe la anul 310, în Câmpia Dunării întâlnim o puternică uniune de triburi căreia nu-i cunoaştem cât de întinse avea hotarele. Dar ştim că regele ei era viteazul Dromihete, unul din cei trei mari regi pe care i-a dat istoria neamului nostru şi anume primul dintre ei. Al doilea fiind Burebista, iar ultimul, neînfricatul Decebal.
Faima acestui rege ajunsese până departe în lumea geţilor, a uniunilor de triburi existente în acest spaţiu, răspândite în toate regiunile, ca giuvaere getice şi centre de rezistenţă faţă de dovediţii cotropitori, fie în regiunile de munte, de dealuri sau în câmpie. Dromihete îşi avea reşedinţa sa de rege la cetatea Helis, cetate mândră şi bine întărită, aflată prin părţile răsăritene ale Câmpiei Dunării.
Aici, la Helis, Dromihete îşi aduna sfatul său de bătrâni înţelepţi şi de tineri ageri în mânuirea armelor. După cum tot aici îi primea pe solii altor neamuri, trimişi de regii lor fie cu gândul de prietenie, fie vicleni la minte şi pierzători la suflet. Şi tot aici, după biruinţa asupra vrăjmaşilor, Dromihete îşi chema vitejii şi, după meritul luptei, îi răsplătea cum se cuvine cu câte un ospăţ în lege: mâncare, băutură, pentru ca omul, ca să lupte şi să albă vlagă în el, trebuie să-şi hrănească stomacul. Iar pentru hrana safletului dănţuirea, muzica şi iubirea.
De ajuns a mai spune că, la Helis, se strângeau oştile şi, de aici plecau ele, având în frunte pe rege, în întâmpinarea duşmanului şi pentru înfrângerea lui. Iar dacă pasul cotropitor ajungea aici, cetatea, adică toată suflarea, apăra straşnic fiinţa ei pentru a nu cădea în mâna străinului.
Regele Dromihete era o minune de om şi de conducător. La ceasul când începe povestirea noastră era destul de tânăr. Dar, după modul cum judeca şi înţelepţea, putea fi socotit în vârstă, cea care dă maturitate şi aşezare oamenilor. Nu ştiai însă de unde să-l iei, dacă îl judecai după caracter. Era blând şi înţelegător în viaţa de toate zilele, amestecat mereu printre supusii săi, fără a face deosebire între nobili sau rândaşi; încât, dacă venea cineva din afară şi cerea să fie dus la rege, i-ar fi fost greu să-l recunoască. Dar lăsat să aleagă, nu putea da greş. Ajungea să-l distingă pe rege după uitătură, după măreţie, după cum călca şi după ceea ce spunea. Dar, în luptă, era straşnic şi necruţător cu duşmanii şi trădătorii acestui pământ. Înzestrat cu înţelepciune şi cutezanţă, socotea îndelung vorbele pe care le rostea şi, deopotrivă, poruncile. Pentru el era sfânt cuvântul care, rostit nu mai putea fi călcat pentru nimic în lume. Era iute la gand şi încet, dar sigur la faptă, socotind că gândul îţi vine uşor ca vântul ce zboară, dar, pentru a-l preschimba în faptă, trebuia să chibzuieşti îndelung. Pentru că numai fapta era cea menită să rămână şi să dăinuie. Fireşte, fapta bună, luminoasă, dătătoare de bine şi nu cea rău dăinuitoare, care te face de ruşine oriunde te-ai duce în această lume a oamenilor.
Şi, de aceea, Dromihete iubea cu sete acest pământ lăsat moştenire de la înaintaşi, iubea lumina, cinstea, omenia şi vitejia. Ura, în schimb, din adâncul sufletului, lenea, lăcomia, laşitatea şi mai ales trădarea. Acesta era regele geţilor, Dromihete!

Lisimach, regele macedonenilor

Dacă am vorbit cu dragoste şi cuvinte aprinse despre regele geţilor din câmpie, viteazul şi înţeleptul Dromihete, este în primul rând pentru că acesta a fost adevărul virtuţilor omului Dromihete. Şi pentru că el este al neamului nostru, un mare străbunic al românilor, face parte din istoria acestui pământ.
E nevoie însă a afla câte ceva şi despre temutul său rival, Lisimach, regele macedonenilor. El nu face parte din istoria noastră decât prin atingere, din clipa în care a urmărit, ca şi Darius înainte, să cotropească pământurile geţilor.
Dacă Dromihete era urmaş al unor căpetenii gete, precum Carnabon, rămâne însă a vedea al cui urmaş era Lisimach. O privire înapoi asupra istoriei universale, în secolele VI-IV, de unde am coborât de curând în povestirea noastră, ne ajută să înţelegem din ce vad de istorie venea Lisimach. Grecii, care au jucat un rol atât de însemnat în epoca antichităţii, pe planul vieţii politice, cât şi cu osebire în domeniul culturii, îşi formează state puternice şi roiese în toate părţile Europei, pe uscat şi pe mare. Îşi făuresc aşezări noi şi, devenind metropole, îşi socotesc aşezările, colonii ale lor. Prin ele îşi realizează interesele economice şi politice. Se îmbogăţesc, prosperă. Dar bogăţia naşte cu fliece clipă invidii, ambiţii de mărire. Între statele greceşti încep războaiele fratricide. Se putea spune despre greci: ,,Sunt fraţi din aceeaşi mamă, duşmani de diferite puteri". În războiul Peloponesiac se înfruntă pentru hegemonie în lumea greacă principalele state greceşti, care erau Sparta şi Atena. Acest război puştiitor s-a desfăşurat timp de 21 de ani. El s-a încheiat cu victoria Spartei, care a distrus regimul democratic al Atenei şi şi-a impus supremaţia asupra statelor greceşti.
Şi încă multe asemenea cuvinte ca să-i deştepte pe greci din amorţeală; să le încălzească inima, să le întărească braţul... În zadar; în bătălia de la Cheroneea, din anul 338 î.e.n., armata greacă este înfrântă. Statele greceşti îşi pierd independenţa, în timp ce Macedonia îşi instaurează hegemonia ei.
Într-adevăr, însă, că aşa cum spusese Demostene, Filip al II-lea era un cotropitor. El avea sădit în persoana-i visul măririi. Visa la cucerirea Orientului, a Imperiului persan adică. Acestuia îi venise rândul la cotropire. Vis nebunesc! Mai întâi prin ,,Liga de la Corint", pe care o formează toate statele greceşti, în afară de Sparta, recunosc pe Filip al II-lea drept conducătorul luptei împotriva Imperiului persan.
Începea visul nebunesc. Dar el era supus vremelniciei. În anul 336 î.e.n., Filip al II-lea este asasinat. Fatalitate pentru Macedonia şi noroc pentru statele greceşti. Socotind potrivit momentul, grecii se răscoală, crezând că se vor elibera. În scena istoriei, urcă însă un tânăr în vârstă de 20 de ani, fiu al lui Filip al II-lea, Alexandru Macedon. Şi acest tânăr era un visător. Dar un visător cu ochii deschişi, să vadă şi să audă tot ce se întâmpla în jur. Avea priviri semeţe şi cutezătoare. Nu-i lipsea curajul, dar nici trufia, avea demnitate, dar şi abilitate. El înfrânse ca pe nimic răscoala statelor greceşti şi le aduse la supunere. Un vis nebunese nu-l părăsea, visul tatălui său: cucerirea Imperiului persan, formarea unui imperiu imens, cum nu se mai văzuse până atunci în istorie.
În anul 335 î.e.n., tânărul rege trece Dunărea, pătrunzând în câmpia cea largă şi desfşătată a fluviului, câmpia geţilor. Falangile macedonene, ostaşii cei cu suliţe lungi îşi fac cu greu loc printre lanurile de grâne. Acestea erau proprietatea geţilor, a oamenilor pământului care îşi cultivau cu sârg ogoarele. În această scurtă incursiune izbuteşte doar să cuprindă o cetate, dar repede porunceşte retragerea.
Urmează apoi visul său nebunesc, vis al părintelui său, vis al tuturor cuceritorilor. În fruntea armatelor greco-macedonene, călare pe armăsarul său Ducipal (care spune legenda că se hrănea cu jăratic) obţine victorii după victorii: râul Granicus (334 î.e.n.), strâmtoarea Issis (333 î.e.n.), Gaugamela (331 î.e.n.). În urma victoriilor, Alexandru Macedon devine rege al Persiei. Ajunge apoi la hotarele Indiei. Visul nebunese se înfăptuise. Dar mai departe n-a mai putut merge. Soldatii, bolnavi şi înfometaţi, au refuzat să mai lupte. A fost nevoit astfel să poruncească întoarcerea. S-a stabilit la Babilon, vechea capitală a Imperiului babilonian, care devine şi capitala sa, a Imperiului constituit de el prin unirea tuturor teritoriilor cucerite, din Egipt până la hotarele Indiei.
Vis nebunesc şi supus vremelniciei. În anul 323 înainteaerei noastre, în vârstă de 33 de ani, Alexandru Macedon, acest mare cuceritor al antichităţii şi al tuturor timpurilor, moare secerat de boala necruţătoare a frigurilor. Urmaşii săi, diadohii, n-au mai putut menţine unitatea imperiului. El s-a dezmembrat în mai multe state numite elenistice. Cele mai însemnate au fost Macedonia (care includea şi lumea greacă), Siria şi Egiptul.
Lisimach a fost şi el unul din urmaşii lui Alexandru Macedon la tronul Macedoniei. Nu putem să spunem că nu era mândru, trufaş, ambiţios. Poate că nici lipsit de temeritate să fi fost. Dar moştenea de la înaintaşul său dorul de mărire şi visul nebunese de care vorbeam, acela al cotropirii de pământuri ce nu-i aparţineau, pentru lăţirea regatului său sub soare!


Războiul dintre Dromihete şi Lisimach

Pe la anul 300 înaintea erei noastre, peste ţinuturile paşnice ale dunărenilor se abătură iar norii aducători de furtună. Era linişte în sufletul oamenilor, dar nu pentru multă vreme. La răstimpuri destul de scurte veneau năvălitorii. Gândurile bune ale geţilor, zilele însorite şi de recoltă bogată erau tulburate de alte ,,lăcuste" pustiitoare...
Apăruse la orizontul istoriei noastre, în pragul hotarelor, regele Lisimach. Ca şi Darius, odinioarş, ca şi Filip al II-lea şi Alexandru Macedon, nu de prea multă vreme, deşi nu făceau parte nici unul din istoria noastră, din momentul în care păşea în meleag getic călcând hotar autohton, Lisimach se amesteca şi el în acestă istorie măreaţă şi demnă de lauda povestirii.
Războiul care va începe între Dromihete şi Lisimach era ceva firesc pentru acele timpuri îndepărtate, tulburi şi nesigure. Lisimach era unul din cotropitorii ce râvneau la pământ sub soare şi la lăţire de împărăţie. Pământ cât mai bun în rod, cu cât mai multe bogăţii. Pământul getic era desfătat întru toate.
Ce era să facă viteazul şi înţeleptul rege Dromihete? Să deschidă pentru ,,oaspeţii nepoftiţi" porţile cetăţilor şi să-i lase a se gospodări în ţara lui şi în casa lui după pofta inimii? Şi văzând cât e de bine, să uite să mai plece?
Nu, nu putea face aşa ceva regele Dromihete. El nu avea pământ de dat, nici apă de adăpat caii cotropitorilor. Nu-l lăsau umbrele străbunicilor care îi lăsaseră în grijă meleag liber şi hotar neciopârţit. Nu-l lăsa inima lui voinică şi care tresărea şi se înflăcăra la fiorul tainic al iubirii de neam.
Nu putea uita de geţii luptători ce îl înălţaseră cu încredere pe scut şi cărora le jurase a fi slujitor al celor mai sfinte atribute ale vieţii: libertate şi cinste. Nu i-ar mai fi putut privi niciodată în ochi, dacă nu s-ar fi dovedit astfel!
Planul lui Lisimach, ca al oricărui cotropitor, era bine ticluit. El putea fi exprimat laconic astfel: ,,Cât mai mult pământ străin, pentru sufletu-mi hain, cât mai multe bogăţii, marii mele-mpărăţii!". În acest sens, rotunjindu-şi regatul său prin cuceriri făcute în Asia, unde călcase pe urmele lui Alexandru, el ţintea spre teritoriul geţilor lui Dromihete, de care auzise cât e de frumos şi bogat. Mai ales că Lisimach cucerise şi cetăţile de pe malul dobrogean, cetăţi care dominau câmpia munteană şi, cum s-ar putea spune, îi stătea în coastă lui Dromichete. De aici, câţiva paşi bine făcuti şi pătrundea în câmpia cu holdele cele bogate ale geţilor.
Războiul dintre Dromihete şi Lisimach a fost unul singur privit ca idee de confruntare între două tabere de neam oarecum diferit. Ciocniri însă, bătălii de mai scurtă sau mai îndelungată durată au fost numeroase, după cum războiul însuşi s-a prelungit pe parcursul a câţiva ani buni sau, dimpotrivă, răi, dacă ne gândim că războaiele nu pot aduce nimic bun.


Tânărul şi mâniosul Agatocles

În acel an 300 î.e.n., pe care l-am pomenit şi mai sus, pe pământurile geţilor dăduse recoltă bogată, cum nu mai fusese de mult, dar cum oamenii acelor timpuri nădăjduiau să fie mereu de acum încolo. Dăduseră ploi bogate la timp şi arşiţa verii fusese şi ea potrivită. Chiar şi zăpada din iarnă căzuse din belşug, iar mantiile ei ţinuseră strasnic de cald semănăturilor, ca o blană proteguitoare şi binecuvântată!
Vreme tocmai bună de cules roadele. Pentru că şi pomii rodiseră şi fructe erau din belşug în livezi. Bunş era şi pădurea pentru vânat, şi bălţile pline de peşte. Clociseră bogat păsările de curte şi ouă erau cu grămada. Era carne şi lapte, cerul tixit de albine, care strângeau în stupii gospodarilor, sau în cei de pădure, mierea cea dulce şi aromată.
Mai erau şi bogăţiile din măruntaiele pământului şi câte şi mai câte!... De toate acestea auzise Lisimach. Nu ştim de ce însă, dar în acel an 300 î.e.n., regele macedonean a trimis o oaste asupra geţilor lui Dromihete, în fruntea căreia a aşezat pe tânărul şi neexperimentatul său fiu, Agatocles. Probabil, sau mai mult ca sigur, că el era ocupat cu desăvârşirea cuceririlor sale din Asia, în timp ce ,,Ţara geţilor" din câmpia dunăreană o socotea o bucată bună de moşie uşor de cucerit.
Dacă Agatocles era tânăr, n-ar fi fost nimic. ,,Valoarea nu aşteaptă numărul anilor!" va spune peste secole de la aceste întâmplări scriitorul francez Corneille. Exemplul îl däduse Alexandru Macedon, care, la vârsta de 18 ani conducea oşti, iar la 20 de ani va sta pe cal întru cucerirea unu întreg Orient, este întrutotul edificator. Dar am spus, Agatocles, deşi numele lui începea tot cu litera A, era neexperimentat în războaie şi nedeprins cu drumurile lungi ale companiilor militare şi urmările acestora, ca şi cu condiţiile aspre oferite de ele. Era crescut, cu alte cuvinte, ca un fiu de rege şi nu ca un oştean adevărat.
Dar iată că fiul de rege neexperimentat, când se văzu în faţa faptului de a fi conducător de oaste, fiind mândru şi ambiţios, căută să nu i se descopere slăbiciunile, ci să i se vadă virtuţile. El jucă rolul unui admirabil conducător de oaste şi păşiră pe meleagurile geţilor. Aveau însă de a face cu regele geţilor Dromihete, încercat în lupte şi în biruinţe.
Şi Dromihete era mândru. O mândrie bună şi dreaptă. Mândra în statura lui neplecată, mândru în priviri, mândru în mânuirea spadei, mândru în luptă. O asemenea mândrie se mai putea numi şi ,,mândria iubirii de moşie". Nu-i trebui mult să măsoare forţa oştirii atacatoare. Îi aşezase în faţă tot felul de piedici întru poticneală. Îşi dispusese luptătorii pretutindeni, prin pădurici, înapoia tufişurilor bogate, printre lanurile de grâne.
Asa se face că bătălia, care s-a angajat până la urmă între cele două oşti, a fost plină de surprize pentru oastea macedoneană şi conducătoral ei. Zeci de macedoneni au fost seceraţi de roiul săgeţilor cărora nu li se cunoştea locul de slobozire înainte de a apuca să pună mâna pe spadă. Din înaltul copacilor, dinapoia tufişurilor sau lanurilor apăreau luptători ca nălucile. Vrăjmaşii n-au avut timp să se dezmeticească şi întreaga oaste a celor rămasi a fost înconjurată. Învinşi şi făcuţi prizonieri, macedonenii au fost purtaţi spre cetatea Helis, cea dinspre partea răsăriteană a regatului lui Dromihete.
În drum spre cetate, în sufletul lui Agatocles se amestecau simţăminte diferite: gustul amar al umilinţei şi al înfrângerii, al mândriei nejustificate, al mâniei şi răutăţii sufleteşti. Se gândea pe de altă parte cum ar putea fi viaţa lui, fiu de rege, la curtea acestui rege barbar. Şi dacă era bine sau nu să accepte viaţa de prizonier sau să-şi curme singur firul zilelor...
Gândurile lui Agatocles nu se potriviră însă cu realitatea. Dromihete îl primi la curtea lui nu ca prizonier, ci ca oaspete. Una din legile care intrau ca principiu sănătos şi robust în politica lui Dromihete era fără îndoială legea ospeţiei. Ea avea să apară mereu în relaţiile pe care le stabilea cu vecinii, cu cei veniţi din afară. Deocamdată ne mulţumim a spune că una din feţele acestei legi voia să spună: ,,Eu, regele geţilor, Dromihete, nu-l ucid pe cel căzut...".
Dar pe un fiu de rege? Cum putea să-l ucidă? Dar, de asemenea, cum putea să-l lase să plece teafăr de unde venise, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Trebuia să-i servească o pildă tânărului Agatocles.
Aşa încât, atunci când cei doi, învingător şi învins, se aflară singuri, faţă în faţă, îl provocă la vorbă pe învins:
- Spune ce ai de spus, Agatocles?
Tânărul fiu de rege îşi privi rivalul cu multă mânie şi parcă şi cu dispreţ:
- Ce am de spus? M-ai învins prin noroc, iar eu am pierdut prin nefericire!
Dromihete îl privi cu atenţie şi citi în Agatocles un tânăr frământat de gânduri, dar şi de ruşinea înfrângerii. Zise:
- Te înşeli, Agatocles. Nu poţi câstiga niciodată o luptă prin noroc şi a o pierde prin nefericire. Lupta înseamnă pricepere, curaj şi dăruire totală faţă de ea! Dacă ai aceste calităţi, poţi câştiga orice bătălie, după cum, dacă îţi lipsesc, poti avea noroc cu carul, că vei avea parte doar de nefericire!
Auzind aceste cuvinte, mânia lui Agatocles crescu. Îl privi pe Dromihete cu ochi de-a dreptul duşmănoşi şi câinoşi. Îi strigă aproape:
- M-ai învins? Ucide-mă!
Dromihete zâmbi! Spuse cu convingere:
- Nicidecum, Agatocles! Numai dacă pentru a spăla ruşinea înfrângerii tu mă provoci la luptă pe mine, regele geţilor! Dacă mori în luptă dreaptă, nu e păcat de tinereţea ta? Iar eu, regele geţilor, Dromihete, dacă pier în această luptă, altul mai vrednic decât mine îmi va lua puterea pentru a continua lupta mea!
Auzind astfel de vorbe, privirile lui Agatocles prinseră altă culoare. Din mânioase, ele îşi aprinseră văpăi ciudate; parcă îl vedea pentru prima oară pe regele geţilor. Şi această schimbare se datora nu atât acestor vorbe, cât mai ales celor rostite de părintele său la plecare: ,,Du-te fără teamă în pământul geţilor! Aceştia sunt barbari, sălbatici şi înapoiati, laşi şi temători. Iar Dromihete este un urs de vizuină, şi el nemintos şi destul de fricos. Îl vei înfrânge şi îmi vei aduce capul lui drept trofeu...".
Acum avea în faţă un bărbat în toată puterea cuvântului, care nu arăta nici pe departe cu cel descris de părintele său. Un rege demn şi neplecat, care îi oferea lui, în loc de o moarte pedepsitoare, o moarte sau o victorie prin luptă dreaptă. Îi cunoscuse şi pe geţi în luptă. Nu erau nici barbari şi nici sălbatici, nici laşi sau temători. Dimpotrivă, luptau ca leii şi ştiau cum să câstige, prin luptă dreaptă, biruinţa... De aceea, întâlnind privirile regelui get, lăsă mâinile în jos şi-i spuse:
- Rege Dromihete, nu mă măsor cu tine! Deocamdată sunt învins. De ucis nu vrei să dai poruncă a fi ucis. Ce gânduri ai atunci cu mine?
- Nici un gând rău, Agatocles!
- Atunci lasă-mă să mă întorc acasă!
- E prea devreme pentru întoarcere, Agatocles. Vreau să rămâi la curtea mea atâta timp cât voi crede eu de cuviinţă.
- Nu, rege al geţilor! Nu mă împac cu soarta prizonierilor! Seamănă a robie şi înlănţuire.
- N-am spus că vei fi prizonieral meu, ci îmi vei fi oaspete.
- Oaspete? Dar cum este cu putinţă! Ce vicleşug mai este si acesta?
- Nici un vicleşug, Agatocles! Regele Dromihete nu umblă cu vicleşuguri.
Şi din nou Agatocles îşi aminti de vorbele părintelui său şi îşi zise: ,,Nu, hotărât, părintele meu nu l-a cunoscut deloc pe acest rege. Altfel n-ar fi vorbit aşa despre el...". Se adresă lui Dromihete însă cu o figură devenită senină:
- Şi câtă vreme vrei să-ţi fiu oaspete, Dromihete?
- Cât voi crede eu de cuviinţă. Apoi, cu vorbă protectoare: Aş putea să-ţi fiu tată!
- Asta niciodată, rege. Eu am un singur tată. Şi el este regele Macedoniei, Lisimach.
- Ai dreptate, aşa este! zise împăciuitor Dromihete. Dar aș putea să-ți fiu frate mai mare!
- Nici asta nu se poate. Pentru că eu știu că nu suntem de același neam și de același sânge!
- Prea bine! Consimți și de data aceasta Dromihete. Dar ai putea să-mi fii prieten!
- Prieten? Pe dușmanul meu de ieri, să-l fac astăzi prieten!
- Da, dacă și el dorește să înceteze a-mi fi dusman și să dorească a-mi deveni prieten. Pentru a fi prieteni, doi oameni nu trebuie să fie de același neam! Deși, dacă ne-am gândi mai bine... Neamul tracilor.
Agatocles se gândi ce se gândi, apoi într-un târziu zise:
- Da, cred că prieteni am patea fi! Spune-mi însă, rege Dromihete, ce vei face cu soldații macedoneni rămași teferi din luptă?
- Lor le voi da drumul ca să se întoarcă slobozi acasă. Să meargă la regele Lisimach și să-i spună că oastea pe care a trimis-o împotriva noastră a fost înfrântă. Iar fiul său, Agatocles, a rămas la curtea regelui Dromihete în calitate de prieten. Să-i mai spună regelui Lisimach că, atunci când îi va pieri dorul de a cuprinde meleagurile getice, fiul său se va întoarce acasă!
Agatocles nu știa ce să creadă:
- Prieten ai zis? Bine! Dar ce am să fac eu aici, la curtea ta regală?
- Chiar de mâine, Agatocles, vei porni să înveți nu numai mânuirea spadei și a arcului, dar și măiestria de a conduce bătălii. Oștenii mei te vor învăța cu meșteșugul mânuirii armelor, eu te voi învăța cum să conduci oastea la victorie!
Agatocles nu știa ce să creadă. Credea că e o cursă sau o glumă. Dar curând a avut prilejul să înțeleagă că nu era nici una și nici alta, ci că regele vorbea adevărat, adică ce trebuia făcut.
Stătu o clipă în cumpănă. Apoi zise:
- Ceea ce nu înteleg, mărite rege, este cauza ce te determină să fii bun și înțelegător cu mine, cel învins astăzi; dar mai mult: să mă răsplătești cu onorurile prieteniei și să mă înveți să lupt și să conduc bătălii la victorie!
- Ce nu întelegi, prietene? zise Dromihete.
Agatocles tresări. Nimeni până acum, nici cei din neamul său nu-i mai ziseseră astfel. Porni și el a spune lui Dromihete cele ce gândea și îi stăteau pe limbă pentru a fi rostite:
- Nu îți este teamă, rege al geților, că tot ce mă înveți pe mine se va întoarce împotriva ta mâine? Eu sunt o minte ageră și învăț ușor. Mâine pot să te trădez și, cu priceperea care mi-ai dăruit-o, să întorc armele și armatele împotriva ta. Cu alte cuvinte, să te trădez?
Dromihete surâdea. El avea răspunsul pregătit:
- De ce să mă tem, Agatocles. Tu nu mă poți trăda pe mine, pentru că nu sunt chiar de același neam cu tine. Poți să-l trădezi doar pe părintele tău. Pe mine mă poate trăda doar un get, nesocotindu-mi porunca și trecând de partea dușmanului.
Agatocles nu mai zise nimic. Dar înțelesese că regele Dromihete era un om cu totul deosebit, un rege desăvârșit. Bun să conducă cu pricepere și să obțină biruința... ,,Bine-ar fi să mă întorc, bine ar fi să rămân!" îi umbla prin minte gândul. Iar când se adresă din nou lui Dromihete, îi dădu răspunsul:
- Bine, rege Dromihete, rămân!
Confruntarea dintre Dromihete și Agatocles se încheia aici. Ca și pe câmpul de luptă, se poate întelege că tot Dromihete învinsese. De data aceasta o biruință morală, o victorie a sufletului asupra trupului care visează tot vremelnicii. Sufletul, dimpotrivă, se înflăcărează, vibrează și visează eternități. Aceasta se poate vedea foarte bine din ceea ce chiar Agatocles mărturisește. El acceptă să fie prietenul lui Dromihete. Și să rămână, în calitate de prieten, la curtea lui Dromihete, atât cât va crede de cuviință.
Ori, prietenia în viața omului nu este vremelmcă, ci dă într-adevăr impresia unui sentiment de eternitate. Însuși regele Dromihete credea cu tărie în acest sentiment pe care l-a dăruit lui Agatocles. Mai credea că doar cu vorbă bună poate avea o biruință totală asupra vrăjmașului. Războiul era și el de vremelnicie. Biruința în război depindea de mulți factori. Azi obții o biruință, mâine o înfrângere... Prietenia adevărată durează o viață și peste viață. Dacă este sinceră și adevărată. Dromihete ura războiul, care te face chiar fără să vrei să ucizi pe seamănul tău, chiar dacă el nu este de același neam cu tine. Dar este tot om. Prietenia te apropie de oameni, ea distruge războiul ucigător.
Dromihete s-a ținut de cuvânt nu numai în privința întoarcerii prizonierilor; dar și privind persoana lui Agatocles. L-a socotit și l-a tratat ca pe un prinț. Dar mai cu seamă a manifestat grijă pentru pregătirea militară a prințului de sânge, cât și cea de conducător. Datorită lui Dromihete, abia acum Agatocles a devenit un experimentat și chiar excelent luptător. După un timp pe care Dromihete l-a socotit îndeajuns pentru cultivarea în persoana lui Agatocles de gânduri și virtuți clare, Dromihete i-a spus lui Agatocles:
- A sosit vremea să te întorci acasă, prințe! La tatăl tău cel bun, Lisimach.
La care prințul a răspuns eu o expresie a feței pline de fericire. Ceea ce scoate în evidență un adevăr de netăgăduit: ,,că sângele apă nu se face, că nu-ți poți uita străbunii și părinții și nici casa părintească, unde te simți cel mai bine!".
La vestea aceasta, Agatocles scoase un chiot din pieptul lui și spuse fără să mai gândească:
- Si când voi fi slobod să plec?
- Ai fost slobod și până acum. Poți pleca atunci când vrei. Chiar și în clipa aceasta. Dar ar fi mai bine să pleci mâine, în zori, ca să am timp să-ți pregătesc plecarea.
Prințul Agatocles căzu puțin pe gânduri. Apoi spuse cu hotărâre:
- Bine, nu voi nesocoti gândul tău. Voi pleca mâine în zori!
La care Dromihete surâse în el și gândi: ,,Am mai scos iuțeala din prinț... A devenit mai nepripit și mai statornic în gânduri...".

Lisimach, sunt fericit azi că ochii mei au văzut iarăși întoarcerea fiului meu la casa regală. Biruitor sau nu, fie bine venit. Răni n-a cupătat în războaie. Cinste mare ne-a adus! Și, isprăvind scurtele cuvinte pe care avea în gând a le spune, îl sărută pe frunte pe fiul său în semn de binecuvântare. Și, în clipa aceea, ciudat, dar adevărat, Agatocles simți parcă sărutarea dată pe frunte la plecare de către Dromihete, regele geților.
Nu știa acum prea bine ce simte. Ba poate că da. Simțea într-adevăr că Dromihete ar putea prea bine să-i fie părinte bun și înțelept. Mai ceva decât Lisimach, tatăl său după sânge și lege și care îl blagoslovise tot cu un sărut pe frunte și cu câteva vorbe de potriveală.
Când rămaseră singuri însă, Lisimach nu se mai arătă același cu fiul său. Ci, întunecat la chip și mânios, încercă să-și spele tot amarul și să-și întărească trufia ce stătea în fața lui cea ascunsă.
Rupse tăcerea și îi vorbi lui Agatocles:
- Nu mă privi cu ochi, fiule, până ce nu-mi răspunzi dacă te întorci la mine biruitor sau înfrânt?
Agatocles nu știa ce să creadă. Puține, dar frumoase și amăgitoare fuseseră cuvintele regelui la ospăț. Mai puțină și neîndurătoare era întrebarea lui Lisimach de după ospăț.
Ce era să-i răspundă Agatocles? Își învinsese sentimentele care îi stăpâneau în această clipă și zise:
- Nici învingător, dar nici învins!
- Cum așa? tună regele.
- Voi a spune prin aceste cuvinte cu Dromihete nu s-a socotit învingător. Iar eu nu mă pot socoti de aceea învins. Dar nici învingător n-am fost, așa cum doreai tu, tatăl meu, să fiu!
Lisimach prinsese ceva din tâlcul acestor vorbe. Dar pentru a se îneredința că nu greșește, îi puse o nouă întrebare:
- Dacă n-ai fost nici învingător și nici învins, atunci în ce calitate ai stat la curtea lui Dromihete: ca prizonier sau ca stăpân?
- Nici ca prizonier și nici ca stăpân! a sunat răspunsul lui Agatocles.
- Cum așa?
- Stăpânul e Dromihete și nimeni altul acolo nu poate fi. Pentru că nimeni nu e ca el!
Lisimach se făcuse negru de mânie.
- Crezi tu că eu, regele macedonenilor, Lisimach, nu mă pot asemui cu el? Că sunt mai prejos decât el?
- N-am zis asta! Dar nu vă asemuiți, pentru că sunteți firi diferite!
- Firi diferite?
- Da, el urmărește să fie în bună pace cu toți vecinii și să-și apere ce este al său. Tu dorești războlul, pentru a lua ceea ce nu este al tău!
Lisimach era numai o mânie..
- Cum îndrăznești să te ridici împotriva mea, tu, fiul meu cel bun?
- Nu mă ridic împotriva ta. Îmi ești tată și te iubesc! Ci împotriva a ceea ce făptuiești.
- Eu făptuiesc ceea ce e bine pentru neamul meu!
- Și rău pentru alții! adăugă îndată Agatocles. Și continuă... Dar dacă n-am stat ca stăpân, nici slugă n-am fost!
Ochii regelui se micsorarä a nedumerire:
- Dacă n-ai fost nici stăpân ș nici slugă, atunci ce ai fost?
- Prietenul lui Dromihete. El m-a învățat că prietenia e un lucru neprețuit. Și ea nu trebuie schimbată pe ură și război!
Lisimach turba de mânie. Cu fața lui cea din afară putea chiar să zâmbească. Dar, cu cea din interior, scrâșnea de mânie. Își zicea în gând: ,,Pe fiul meu l-au luat de l-au purtat departe de mine apele lui Dromihete. L-au înstrăinat, încât s-ar putea să-l fi pierdut!"
Apoi cu fața lui cea ce toate zilele, văzută și cunoscută, stătu o clipă în cumpenă, apoi strigă:
- Va vedea el, Dromihete, ce înseamnă a te juca cu vorbele și a înșela sufletul unor tineri ca tine. Dar pe mine, regele Lisimach, nu mă poate înșela prin cuvinte. Va trebui să dea socoteală de nechibzuință. Pe el și pe geții lui îi voi sterge de pe fața pământului.


Lisimach se ridică iar împotriva lui Dromihete

Lisimach, după o vreme, își pregătise la Dunăre oști puternice. Urmărea, după victoriile obișnuite în Asia, să-și doboare și adversarul său de la Dunăre, pe Dromihete. Astfel încât, drumul spre refacerea imperiului lui Alexandru Macedon să nu mai cunoască nici o opreliște și să devină vis împlinit.
Îl chemă într-o zi la el pe Agatocles cu vorba că vrea să se sfătuiască așa cum trebuie cu fiul său și să pună ordine în treburile politice ale statului. Dar îl chemă în taină și pe Hermelados la această ,,mică" întâlnire.
Însă cine să fi fost acest Hermelados care intră acum în câmpul povestirii noastre. Era un grec foarte învățat, pe care Lisimach îl adusese de la Atena și îl plătea strașnic, pentru ca acesta să-l sfătuiască. Hermelados era un fel de ,,știe-tot", un om de carte aleasă, umblat peste tot, de la Alexandria egipteană, până departe în Orient, în Persida și în India. Cunoscuse locuri și oameni, câmpii întinse și mări nesfârșite, ca și varietatea caracterelor omenești. Era un fel de ,,pătrunzător discret în sufletele oamenilor".
Când Agatocles intră la rege, el dădea cu ochii de tatăl său, dar și de Hermelados. Instinctul îi spunea că i se pregătește ceva. Nu-l prea avea la inimă pe cărturar, socotindu-l lingușitor și viclean. Dar nu putea spune nimic în fața regelui.
Și regele i se adresă de îndată și în mod deschis, ca și când Hermelados nici nu s-ar fi aflat de față:
- Iată, fiule, te-am chemat pentru că se apropie ziua când noi, Lisimach, regele Macedoniei și al Greciei și al altor ținuturi din Asia, vom porni război contra vrăjmașului nostru, regele geților, Dromihete. Și vreau să știu dacă tu vei fi în acest războl de partea noastră sau nu. Ne vei trăda, sau vei fi credincios nouă?
In loc să-i răspundă, Agatocles zise cu voce hotărâtă și puternică:
- De ce vrei să deschizi război contra lui Dromihete, care nu ți-a făcut nimic?
Lisimach se făcu roșu de mânie și se tulbură, fapt care nu trecu neobservat nici din partea prințului și nici a lui Hermelados:
- Cum cutezi să vorbești astfel părintelui tău și regelui Macedoniei? Chiar dacă ești fiu de rege, trebuie mai întâi să fii supus mie!
Agatocles tăcu. Îl privi însă senin pe Lisimach, încât acesta se tulbură de tot:
- De ce-mi plătești voința mea cu tăcerea ta? Tăcerea ascunde, negreșit, vinovăție!
Agatocles zise atunci mai mult ca pentru el:
- Dacă nu-mi dai voie să-mi spun gândurile, atunci de ce m-ai chemat? Și de ce mă mai întrebi?
Regele se uită la Hermelados și îl întrebă;
- Ce părere ai, înțeleptule Hermelados, de atitudinea fiului meu? S-o iau drept nechibzuință, drept înfruntare sau de-a dreptul ca trădare?
- Mare rege al Macedoniei și Greciei, slăvite Lisimach, fiul tău vrea să-și dezvăluie gândurile care îl frământă, să se mărturisească regelui și părintelui său. Ar fi o greșeală – mă încumet a spune - că-i nesocotești gândurile și să crezi că ar putea fi vorba de vreo înfruntare sau chiar trădare. Poate să fie doar vreo nechibzuință!
- Bine, fie, spuse el, dacă așa crede înțeleptul și credinciosul nostru Hermelados, atunci să-l ascultăm pe fiul meu! Si îl privi în ochi pe Agatocles, schitând un zâmbet ca de încurajare. Iar acesta, prinzând din nou puterea vorbei, spuse însă mai atent și mai temperat:
- Rege și părinte al meu, departe de mine gândul de a te supăra. Dar m-a muncit o întrebare: ,,De ce tu, rege și conducător de oaste atât de puternic, te temi de un rege neînsemnat ca Dromihete?"
- Nu mă tem! spuse Lisimach. Dar vreau să o iau înaintea lui Dromihete și să-l atac eu cel dintâi, ca să câstig războiul. Și să nu mai îmi ceară cetățile de la Dunăre pe care le stăpânise, pretinzând că sunt ale lui.
- Dar sunt ale lui! spuse cu glas hotărât Agatocles. Geții le-au stăpânit cu mult înaintea ta. O știi prea bine! Dromihete înșuși le-a stăpânit avându-le drept moștenire de la înaintașii săi.
Lisimach îl privi pe fiul său și, întâlnind privirile lui Hermelados, care îi făcea semn să fie liniștit, îi puse mai altfel problema:
- Fiul meu, tu ești tânăr și ai multe de învățat! Șarpelui, dacă nu-i zdrobești capul, el se va înălța și te va mușca. Apoi, eu îți vorbesc ca macedonean. Tu ești sânge din sângele meu. Neam din neamul meu. De ce te ridici tu în apărarea unui străin de neamul nostru? Poate că are dreptate Dromihete. Dar află că, întotdeauna, dreptatea este a celui mai tare, chiar dacă ea se cheamă nedreptate.
- Poate că așa este, părinte și rege al meu! Dar dacă Dromihete nu este așa străin de neamul nostru, cum îl socotești tu? Vreo rudă mai îndepărtată sau mai apropiată de sânge de neamul nostru?
La orice se aștepta, dar la o astfel de vorbă Lisimach nu se aștepta în nici un caz. Și nici nu se mai înfurie:
- Asta e prea de tot, fiule! Cum să fim noi rude de sânge cu Dromihete? Dar, în privința aceasta, să-l întrebăm pe înțeleptul Hermelados, care, pe lângă filosofie, a citit și cunoaște istoria tuturor neamurilor și limba lor: de unde au venit, unde au ajuns, ce-au devenit.
- Să nu se supere măritul nostru rege, dar prințul Agatocles cam are dreptate! Din cele citite în cărțile Alexandriei și ale Babilonului, de vreo două mii de ani încoace, neamurile au cam luat-o razna în mișcare continuă. Și după cum spun cărțile înțelepților greci, s-au amestecat neamurile și limbile. Iar slăvitul vostru înaintaș, împăratul Alexandru cel Mare, cucerind, prin sabie, atâtea neamuri, din Egipt la Tigru și Eufrat și până la Indus, a unit și a amestecat neamuri. Ce erau Socrate și Platon sau, în urmă, Aristotel decât greci. Ei au devenit gânditori ai lumii elenistice, din care facem și noi astăzi parte. Macedonenii de astăzi sunt unamestec de traci, iliri și greci. Geții sunt și ei traci, ca și noi. Facem parte din trunchiul unui neam uriaș și de aceea putem spune, ca și prințul Agatocles, că suntem rude între noi și că regele geților Dromihete ne este rudă bună!
Nu știa ce să creadă. Dar, după un timp destul de scurt, prinse să zâmbească. Vorbi străluminat de o idee salvatoare:
- Îți mulțumese din suflet Hermelados pentru cele ce mi-ai spus. Și ție, fiule! Acum înteleg că noi macedonenii, grecii, tracii, ilirii, geții formăm o familie...
- Ba și latinii, înălțime!
- Latinii?
- Da, oamenii Romei!
- Prea bine, spuse Lisimach, dar toate acestea vin în sprijinul gândului meu. Eu vreau să-i unesc pe toți de un neam în aceleași hotare. Să refac împărăția lui Alexandru cel Mare. Chiar s-o sporesc. În aceste hotare vreau să-i cuprind și pe geții lui Dromihete. Pe cei care se vor împotrivi acestei uniri frățești îi voi zdrobi; care se vor supune îi voi primi în imperiul meu și eu voi fi bun și drept conducător!
Și spunând acest lucru, privirile lui Lisimach prinseră o strălucire parcă nebunească și halucinantă. Se putea citi în ele dorul și mai mult, setea neobișnuităä a măririi..
- Ei, ce zici, Hermelados?
- Eu ce să zic; că măria ta are dreptate!
- Și am dreptate, după toate acestea, ca pe fiul meu, pe care voiesc să-l fac moștenitorul meu la tronul unei atât de mari împărății, dacă se pune de-a curmezișul voinței mele, să-l socotesc trădător și să-l dezmoștenesc?
- Măria-ta are dreptate! zise din nou Hermelados.
Iar Lisimach, privind de data aceasta pe fiul său în adâncul ochilor, îl întrebă parcă mai aspru, mai cu o altfel de voce:
- Ei, ce zici, fiule?
Agatocles nu se grăbi cu răspunsul. Dar în minte îi venise despărțirea de Dromihete. Și vorbele lui de atunci: ,,Deie zeii ca să nu ne mai aflăm niciodată față în față ca dușmani, în tabere diferite, ci doar ca prieteni... Dar de voi fi nevoit și soarta mă va mâna din nou în luptă cu tine, atunci nu voi ezita să scot sabia din teacă pentru patria mea!". Îl privi și el pe Lisimach în adâncul ochilor și-i zise:
- Rege și părinte al meu, de vei porni război contra lui Dromihete, eu voi fi mereu alături de tine!


Anul 292 înaintea erei noastre

Se făcuse anul 292 î.e.n. Trecuseră opt ani de când, în fruntea unei oștiri greco-macedonene, neexperimentatul Agatocles pornise, la porunca tatălui-său, Lisimach, să calce pământurile peste care stăpânea regele Dromihete. Acum, în acest an, însuși regele Lisimach venea încărcat de ură, în fruntea unei mari armate, într-o expediție de pedepsire a lui Dromihete.
Forțele erau inegale.
Dromihete nu știa și nici nu bănuia măcar numărul oștilor năvălitore. Credința lui era că pe vrăjmași trebuie să-i numeri în luptă, când îți încrucișezi spada cu ei. Sau după bătălie, după numărul celor căzuti pe câmp, ori după cei care au căzut prizonieri și din numărul total să scazi pe cei care au fugit ca să scape cu viață de s-au dus acasă la ei.
Și chiar de-ar fi știut, la ce i-ar fi folosit! Chiar de-ar fi fost de zece ori pe-atât și tot n-ar fi înclinat țara vrăjmașului. Era hotărât să lupte până la moarte și nu numai atât: dacă Lisimach venea să-i calce pământul cu gândul de răzbunare, el voia să-i dea o pildă atacatorului pe care s-o țină minte câtă viață o mai avea.
Lupta nu a fost ușoară, însă Dromihete a biruit din nou.
- Mi-ai spus, dar nu te-am ascultat, Dromihete. Acum îmi pare nespus de rău. M-am condus după o himeră. Gloria lățirii împărăției mele. Mai urmăream să găsesc o stimă în peșterile tale. Vestita comoară despre care se vorbește atât!
Dromihete prinse să zâmbească. Îi răspunse din nou lui Lisimach:
- Comoara mea, rege Lisimach? Poti să o cauți mult și bine! Ea nu e de găsit nicăieri. Pentru că nu se poate vedea, ci doar simți. Ea stă în noi, geții, nemuritorii acestui pământ, în hărnicia și vitejia brațelor noastre, în inima noastră fierbinte și în cugetul nostru cinstit.
- Ai dreptate, Dromihete, se auzi glasul lui Lisimach, dar spune-mi, rogu-te: Ce lege este cea care scutește pe înfrânt de rușinea robiei și de pecetea morții?
Aici Dromihete își sumeți cu mândrie fruntea spre Lisimach. Sosise clipa de sfârșit a pildei sale:
- Este legea ospeției și a vitejiei acestui neam! Voi, înfrânții de astăzi, ați gustat din amândouă. Această lege sună așa: ,,Pe cei care vin la noi cu gânduri bune îi socotim prieteni și îi și primim cu pâinea și sarea pământului nostru. Și îi asezăm la masa ospeției. Dar pe cei care vin cu gânduri întunecate, îi primim cu vârful spadei și al săgeților. Aceștia nu vor culege decât înfrângere și moarte! .
Lisimach tăcu. Ce mai avea a spune? Dromihete spusese totul. Într-un târziu însă își mai limpezi din gânduri și căută oarecum s-o dreagă. El veni la masa lui Dromihete și închină el de data aceasta paharul în cinstea regelui get:
- Cinstite rege Dromihete, închin paharul pentru învingători, adică pentru voi, geții, oamenii acestui pământ. Și pentru că tu m-ai socotit astăzi ca pe un tată, și eu te socot ca pe un fiu, așa cum îmi este Agatocles. Și pentru aceasta, mă gândese chiar să ne înrudim!
- Să ne înrudim, Lisimach?
- Întocmai. Un întelept grec de la curtea mea, faimosul cugetător și om de carte Hermelados, m-a înștiințat că a citit undeva și a aflat bine că noi macedonenii, cu grecii dimpreună și cu voi geții suntem rude bune, ca unii ce facem parte din același trunchi al marelui neam tracic!
Dromihete tresări: ,,S-ar putea să fie adevărat sau regele Lisimach vrea să mă atragă din nou într-o cursă?.. ". Tăcu, însă nu după puțin timp, răspunse:
- Și ce vrei să spui prin aceasta, rege?
- Voi a spune că doresc să-ți dau pe frumoasa mea fiică, Aura, de soție. Iar ca zestre de nuntă îți dăruiesc cetățile de pe malul Dunării toate!
Răspunsul lui Dromihete nu întârzie să sosească. Scurt și hotărât:
- Rege Lisimach, primese să-ți iau fiica de soție. Dar n-am trebuință de nici o zestre. Cetățile însă mi le vei înapoia, deoarece sunt ale mele, iar eu te-am și înfrânt în luptă. Încheiem pace și bună învoire cu condiția de jurământ că nu ne vei mai veni niciodată cu pas de dușman pe pământurile noastre.
Și a fost așa precum a grăit Dromihete. Părăsind meleagurile acestea, Lisimach, ca și Darius ori Alexandru Macedon, ieșeau din istoria neamului nostru. Dromihete dimpotrivă, rămânea înfipt cu rădăcini adânci în acest pământ pontic. El lăsa moștenire urmașilor o lege sfântă. Cea a ospeției și a vitejiei. Parcă se aude și acum, din negura timpului, glasul său răspunzând-i trufașului Lisimach:
,,Pe cei care vin la noi cu gânduri bune îi socotim prieteni și îi primim cu pâinea și sarea pământului nostru. Și îi așezăm la masa ospeției. Dar pe cei care vin cu gânduri întunecate, îi primim cu vârful spadei și al săgeților. Aceștia nu vor culege decât înfrângere și moarte!"
.................................
sursa - Fratia Creatorilor
Colaje: Istoria Neamului Romanesc - Petru Demetru POPESCU
Internet
..........................
Octasim
avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  octasim la data de Dum Iun 05, 2011 6:56 am

Operatie pe creier facuta in Apuseni acum 4500 de ani!
.

.
Dovezile arheologice arata ca, in urma cu mai bine de 4500 de ani, in zona Muntilor Apusenilor, o femeie a suportat, cu succes, o operatie pe creier.

Resturile scheletului unei femei, care a fost descoperit in urma cu aproape 35 de ani in apropierea localitatii Livezile, din judetul Alba si care dateaza inca de la inceputul Epocii Bronzului, a scos la iveala detalii extrem de valoroase. Cercetatorii de la Muzeul National al Unirii, din Alba Iulia, au declarat ca femeia a fost operata pe creier si, mai mult, ca operatia a fost un succes, aceasta supravietuind interventiei.

"In anii '80, cand s-a fact practic restaurarea acestei calote craniene, s-a constatat ca ea prezinta un orificiu creat artificial, printr-o interventie umana. Nu obtii o astfel de retezare perfecta printr-o lovitura cu o sabie de bronz", a declarat cercetatorul Horia Ciugudean, explicand ca operatia este cunoscuta sub numele de trepanatie, adica deschiderea cutiei craniene si ca interventia a avut ca scop drenarea unei infectii.
"Cel care a facut aceasta interventie nu numai ca a facut-o de-o maniera tehnica ireprosabila, dar operatia a reusit si pacientul a supravietuit", a mai declarat Horia Ciugudean.

De curand, dupa o expertiza efectuata de un grup de antropologi scotieni, a fost confirmat faptul ca este vorba de o interventie chirurgicala si ca este cea mai complicata operatie de acest gen descoperita pana acum in Europa.

Sursa: Realitatea.net http://www.descopera.ro/dnews/2357954-operatie-pe-creier-facuta-in-apuseni-acum-4500-de-ani
avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  octasim la data de Lun Sept 05, 2011 12:57 pm






Bratarile radionice ale dacilor

August 26, 2011 · 00:37 | Autor: Adina Mutar
Bratarile dacice descoperite de „braconierii arheologici” pe Culmea Caprareata, la est de incinta sacra a Sarmisegetusei, aveau proprietati radionice.


Brăţările masive, în jur de un kilogram, acţionau ca nişte bobine Tesla, conform specialiştilor
Conform unor specialisti militari in psihotronica si razboi radioelectronic, ele alcatuiau un dispozitiv radionic, folosit de sacerdoti atat pentru influentarea starii de sanatate, cat si pentru manipularea psihica a maselor.

„7”, numarul magic

Folosind un aparat de detectie a metalelor marca “Spectrum Wait”, „braconierii” din Deva au reusit ceea ce arheologii n-au reusit niciodata, descoperirea unor gropi sacre care demonstreaza inca o data cunostintele extraordinare ale castei preotilor daci. Cercetatorul Florin Medelet a fost primul care, cercetand 25 de bratari spiralate de argint, descoperite in imprejurimile Sarmisegetusei, a remarcat ca acestea depaseau sensul strict de podoabe, incadrandu-le in „domeniul ritualico-magic”. Bratarile studiate erau terminate la ambele extremitati cu capete de sarpe, urmate de 7 palmete infatisand „pomul vietii”. La fel cum sunt si bratarile de aur recent descoperite. „7” este si modulul numeric folosit la construirea sanctuarului mare, care are 30 de formatiuni a cate 7 stalpi.

Comoara de sub lespezi

Conform declaratiei data la politie de catre sapatori, in zona culmii “Caprareata” – punct arheologic al sitului „Sarmizegetusa Regia” – „la distanta de 5 metri de o stanca aflata pe panta muntelui, s-a descoperit o lespede de piatra sub care se afla o groapa triunghiulara, cu dimensiunile de 50x50x60 cm, avand peretii placati cu lespezi de piatra. In interiorul acesteia, dupa evacuarea pamantului, s-au descoperit zece bratari spiralice din aur masiv asezate perechi, cate doua, respectiv cate o bratara mai mica introdusa intr-una mai mare; trei perechi de cate doua bratari erau asezate vertical, iar alte doua perechi de cate doua bratari erau asezate orizontal, la nivel inferior, separate de primele printr-un strat de pamant”.

Misterele cultului solar

Ulterior, in zona bazinelor de apa de pe paraul Godeanu, la poalele culmii Caprareata, alti sapatori neautorizati au mai localizat o groapa sacra, amenajata cu lespezi de piatra, deteriorata, in care au descoperit doua bratari de tipul celor descrise mai sus. In ziua urmatoare, tot pe o panta a culmii Caprareata, acestia au descoperit o a treia groapa triunghiulara de cult, in care au declarat ca au gasit alte trei bratari din aur. Toate cantarind peste un kilogram. Cele trei gropi de cult erau amplasate intr-un triunghi imaginar cu varful in jos, doua pe panta culmii, iar a treia la poale, la est de incinta sacra unde se oficiau misterele cultului solar. Conform cercetatorului Gheorghe Serbana, denumirea culmii burdusita cu bratarile masive nu vine de la capra, ci de la Cap (de) Ra, zeul soarelui, al carui cult era celebrat la Sarmisegetusa si care nu este exclusiv zeu egiptean. In afara de casta preotilor, in misterele cultelor Soarelui erau initiati si razboinicii si capii familiilor aristocratice, sarpele fiind emblema religioasa, lupul al castelor de luptatori, iar ursul al familiilor aristocratice. De sarbatorile solstitiale, la aceste mistere participa si poporul.

Sistem energetic de mare putere

Observand schita „inginereasca” a gropii de cult, un triunghi isoscel format din lespezi de piatra ce contineau cinci „bobine” din aur despartite printr-un strat de pamant, cativa specialisti in razboi radioelectronic de la Academia Militara, au recunoscut imediat o „cutie de rezonanta”. Dar cand au aflat ca este vorba despre mult controversatele bratari dacice, au cerut mai mult timp si detalii tehnice: numar de spire, grosime, inaltime etc. Acum, in urma recuperarii catorva bratari, col.dr. Emil Strainu, specialist in psihotronica si razboi radioelectronic, si-a facut o parere preliminara: pe Caprareata se afla un sistem de dispozitive radionice de mare putere.

Dirijarea energiei radionice

Conform col. dr. Emil Strainu, „cele trei dispozitive puteau focaliza, concentra si dirija energiile subtile”, unele bratari actionand ca bobine Tesla, captatoare de energie radionica. „Bratarile, amplasate intr-o cutie de rezonanta, jucau rolul de circuite oscilante si transformatoare de frecventa, putand induce maselor stari benefice sau negative, in functie de ceea ce doreau sacerdotii care actionau dispozitivele, prin fluxuri radionice emise de la distanta”, subliniaza col.dr. Strainu. De exemplu, se putea induce luptatorilor stari de manie si curaj nebunesc. Asa si vorbesc anticii despre razboinicii daci, actionand pe campul de lupta fara teama, asemenea lupilor. Mircea Eliade, care a studiat indelung mitologia populara romaneasca, vorbeste si despre puterea miraculoasa a razboinicilor de se transforma ritual in lupi. Eliade era de parere ca razboinicii se constituisera intr-o intr-o confrerie de luptãtori, la intrunirile carora se oficiau ritualuri sacre, luptatorii fiind posedati de spiritele lupilor, ceea ce avea sa fie denumit ulterior „furor heroicus”. Nenumarate triburi cu nume de lupi sunt atestate si in regiuni mai indepartate, in Spania (Loukentioi si Lucenses), in Galicia celtiberica, in Irlanda si Anglia. Cam pe unde au ajuns luptatorii-lupi, avand ca steag de lupta sarpele cu cap de lup.

Spirala, sarpele totemic

Printre totemurile dacilor, trebuie mentionat si sarpele, in forma lui naturala sau in cea fantastica, de balaur. Sarpele in forma naturala, ca animal consacrat Soarelui si care reprezenta energia inmagazinata, spiralata, a fost folosit ca simbol din cele mai vechi timpuri, pe ceramica sacra, apoi de catre casta razboinica, pe scuturi si coifuri. Sarpele fantastic, incoronat, cum avea sa fie folosit si de faraonii egipteni, a fost considerat de arheologi, un animal simbolic al localnicilor din Carpati inca din perioada culturii Hallstatt. Figurarea iconografica a Cavalerului trac mosteneste in reprezentarea arborelui sacru incolocit de un sarpe caracteristica totemica antica din epoca predacica.

Tratamentele radionice

Energia radionica manevrata de preotii daci prin aceste sisteme spiralate putea fi folosita si in scopuri terapeutice. Preotii daci erau recunoscuti ca cei mai buni lecuitori ai lumii antice. Pentru specialistii in terapii radionice din ziua de azi, „podoabele” dacice, bratari spiralate sau sub forma de spirala stransa ca o rozeta sunt tot atatea instrumente radionice cu efect curativ. In practica, obiectivul radionicii este ide a intari sistemul imunitar al omului si de a creste capacitatile organismului de autovindecare , ajutand la inlaturarea influentelor factorilor toxici, influentelor la nivel emotional si psihologic. Totodata, creste potentialul energetic al pacientului, in sensul dobandirii unei stari de bine, nu numai la nivel fizic, ci si emotional, mintal si spiritual. Adica, exact cum se spunea despre vindecatorii daci, acestia lecuiau si trupul si sufletul, altminteri vindecarea nu ar fi fost completa. Radionica sustine ca fiecare persoana dispune de o forta vitala sau camp energetic, care, atunci cand este tulburat, produce manifestari si simptome de boala in corpul fizic. Tratamentele radionice incearca sa alinieze, sa regleze campul energetic personal, actiune cunoscuta ca „normalizare”. Radionica a fost promovata in timpurile noastre de dr.Albert Abrams (1863-1924) si s-a dezvoltat datorita unor practicieni renumiti precum dr.Ruth Drown (USA), Sir George de la Warr, David Tansley si Malcom Rae (Anglia).

„Ratiile” bratarilor dacice

Una dintre afirmatiile fundamentale ale lui Abrams este ca tot ceea ce exista intr-o forma sau alta are o „semnatura vibrationala unica”. Aceste semnaturi sunt reprezentate in radionica printr-o serie de coduri numerice, asa numitele „rate” radionice. Dr. Albert Abrams considera ca dispozitivele metalice in forma de spirale dublu- concentrice influenteaza sistemul nervos central. Purtate ca bratari, pot avea un efect calmant, echilibrand sistemul nervos, inducand o stare de armonie. Cele de aur lucreaza cu cea mai purã si nobilã energie, cea a Soarelui, caruia ii si este consacrat aurul. Inca de pe vremea masagetilor (mileniul II i.C.) se purtau bijuterii spiralate din aur, la maini si la picioare, acestea avand efect benefic asupra organismului. Masagetii, inchinatori exclusiv la Soare, purtau bentite de aur, cu motive serpentiforme si spiralate, cand plecau la razboi. Ca preotii geto-daci cunosteau efectele „bobinelor” ca generatoare de energie vitalã o demonstreaza sofisticatul sistem de pe culmea Caprareata, din incinta sacra de la Sarmizegetusa. Nu se stie cu ce „ratie” radionica lucrau, dar se presupune ca intregul sistem concentra in interior energie radionica din mediul inconjurator, ca apoi sã o emane pentru a insufla razboinicilor „furor heroicus” sau sa o reverse asupra multimii pentru a o face sa simta energia cosmica


http://www.enational.ro/romania-mea/bratarile-radionice-ale-dacilor-73907.html/
avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  octasim la data de Vin Apr 05, 2013 6:39 pm

Blestemul lui Decebal sau Legenda sarpelui


Prima intrebare pe care si-o pune oricine e de ce oare au asteptat atat oamenii locului pentru a se hotari sa dezgroape ceea ce a mai ramas din fabulosul tezaur? Traditia raspunde prin „legenda sarpelui”, ce explica frica de-a dreptul ancestrala a taranilor fata de blestemele cu care se zice ca au fost legate aceste comori.

Locuitorii din zonele muntoase povestesc: . „In ziua de azi , se vorbeste din ce in ce mai des pe la noi de o neasteptata inmultire a serpilor prin case. Asta inseamna <<stigmatul cautatorilor de comori>> si ascunde atata realitate cata legenda! Pe măsura trecerii anilor, oamenii si-au mai invins spaima mitologica si au cedat ispitei de a cauta. Cei care incepeau sa gaseasca statuete sau monede de aur le ascundeau in casa, pentru a incerca sa la valorifice. Nu treceau nici cateva zile si <<profanatorul>> era muscat de sarpe, fie ca baga mana in haina, fie ca umbla in traista de pe cuier sau deschidea sipetul.

O data cu insiruirea veacurilor, unul după altul, magia blestemelor parca a mai scazut, dar niciodata definitiv”. Pe la anul 1500, in Tara Hategului nu se mai stia aproape nimic despre cele intamplate inainte cu un mileniu si jumătate. Localnicii pomenisera din mosi-stramosi, o sumedenie de ruine necunoscute, risipite prin munti sau la capatul vailor. Din când in când, brazda plugului mai dezgropa oseminte, caramizi, obiecte de metal si mari pietre cubice, pe care taranii le foloseau la propriile constructii. Tot din batrani, prin satele asezate de-a lungul apelor circulau istorii fabuloase despre comori.

Pentru prima oara de la caderea Sarmizegetusei, abia in sec-ul al XVI-lea umanistul maghiar Gaspar Heltai mentioneaza existenta unui „mare oras disparut <<cu ziduri de piatra fasonata , aflat mai departe de Orastia Mare , undeva in munte”. Taranul David Albu din Chitid, participant la rascoala lui Horea, Closca si Crisan, începe sa viseze diferite locuri din regiune, unde ar fi ascunse comori, dar nu mai apuca sa verifice adevarul fiindca trece in lumea celor drepti. Luandu-se după ceea ce a povestit taranul, satenii fac primele incursiuni organizate, pe creste dar nu gasesc conform mentiunilor documentare, decât „stalpi rotunzi”, „arme ruginite” , „butoaie de piatra”. Putin mai tarziu, in luna septembrie 1802 cativa copii ce umblau cu turmele de oi prin pasunile inalte de pe culmea Gradistii descopera intr-o „ruptura a pamantului” mai multe monede de aur. Reveniti pe aceleasi locuri , cu mai multi tineri, ei dezgroapa cca. 40 de monede de aur masiv de tipul „lysimach”. „Vestea descoperirilor primelor comori a provocat o adevărata migratie a satenilor spre munte!” – explica Petrisor Demian. Dovada documentara o constituie faptul ca amploarea comertului cu monede pe piata Orastiei a ajuns in acea perioada la cunostinta autoritatilor maghiare care l-au mandatat pe procuratorul domeniului Hunedoara, Paul Torok, sa se deplaseze la fata locului. In primul raport catre trezorerie, acesta semnala ca descoperirile monedelor din aur masiv „sunt cu mult mai mari decât sunt declarate de localnici”. In urmatorii ani, pe Valea Gradistei apar jandarmi unguri cu pana de cocos la palarie, care incep sa supravegheze zona, sa faca perchezitii si chiar arestari.

Taranii suspectati ca ar detine kosoni erau pusi sa inhaleze fum de usturoi ars pana marturiseau totul. In acest fel, autoritatile au reusit confiscarea altor cateva sute de monede din aur pur. In 1804, Monetaria Principatului Transilvaniei, de la Alba-Iulia, trimite un comisar imparatesc in regiune. Acesta plateste 3 tarani din comuna Sibiselul Vechi sa faca sapaturi in Muntii Orastiei, sub directa sa supraveghere, in anumite locuri pe care politia imperiala le aflase de la alti tarani torturati. Aceasta echipa improvizata ar fi descoperit, după spusele lui Demian Petrisor ce cunoaste toti batranii satului si a stat cu ei de vorba , peste 1000 de kosoni dacici , insa documentele de arhiva consemneaza ca au fost predate trezoreriei dar 987 de monede, ce au fost topite de Monetaria Principatului si transformate in lingouri. Sub aceasta forma , aurul dacic a luat calea Vienei , in tezaurul imperial. Petrisor Demian argumenteaza cu insufletire: „inca de la inceputul veacului nostru devenise evidenta importanta istorica a monedelor dacice de tip „koson” si „lysimach”.

Ele nu mai erau tratate ca aurul de trezoreri , ci aveau deja valoare numismatica si arheologica , fapt pentru care le-a crescut pretul. Tot atunci s-au făcut cele dintâi referiri la insemnarile medicului curant al lui Traian, grecul Criton, cel care scrisese primul despre incredibila comoara descoperita de romanii cuceritori in Muntii Orastiei. Dar calatoria in timp a acestor averi era departe de a se fi terminat ! La 11 iunie 1948, când C-tin Daicoviciu si fiul sau incepusera sapaturile arheologice in Muntii Orastiei, fara sa descopere vreun tezaur, comunistii treceau in proprietatea statului, prin lege, intreaga industrie din România. In seiful unei intreprinderi nationalizate din Hunedoara erau gasiti 3 kosoni din aur masiv care au ajuns in cele din urma la Muzeul Judetean din Deva, unde au ramas pana in ziua de azi. „Curios e faptul – sustine ghidul local, ce dovedeste multe cunostinte istorice – ca intreaga campanie arheologica desfasurata in primele decenii comuniste, nu a descoperit nici cea mai mica urma de comoara!”. Inca si mai curioasa ramane realitatea conform careia zvonurile despre legendarele tezaure dacice nu au incurajat inmultirea cautatorilor, asa cum parea ca se va intampla la inceputul secolului trecut. „Motivul ar fi , după cum se vorbeste astăzi , aparitia infricosatoarelor povestiri despre nenorocirile intamplate celor ce descopera deja cuibare de comori. In afara de „legenda sarpelui”, se spune ca regele Decebal inainte de a muri, si-a blestemat semenii sa fie pedepsiti de Zamolxis daca vor dezvalui cuiva de sange străin ascunzatorile, iar profanatorii de tezaure sa nu se poata bucura, nici macar o zi din viata, de un singur koson furat!

Asa se face ca timp de 200 de ani de la primele descoperiri consemnate, pe Valea Gradistii taranii s-au temut cu adevărat de blestemul lui Decebal.” – începe Petrisor Demian. Chiar si in ziua de azi, la Orastioara sau Gradistea de Munte daca se naste vreun copil handicapat ori se intampla vreo nenorocire intr-o casa, lumea se intreaba in soapta daca nu cumva in acea familie au fost cautatori de comori. Dar aceasta spaima doar pe jumătate mitica, nu a durat decât pana in primii ani de după caderea comunismului in România. Oamenii spun ca, de când a fost descoperita prima comoara de după 1990, cainii si-au schimbat culoarea, le-au aparut o dunga pe greaban si au capatat o „uitatura de lup”.

Articol preluat de pe http://orastie.info/http://orastie.info/
avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Valva Lupilor - legende de ieri si de azi

Mesaj  octasim la data de Lun Mai 13, 2013 2:15 pm

VALVA LUPILOR

Casa cu lanturi

A murit anul acesta, pe 25 martie, la 86 de ani. Ultima "valva a lupilor" din Muntii Apuseni. Un om care vorbea cu lupii si reusea el insusi sa se preschimbe in lup. Amintirea lui nu e legenda. Sute de moti din tinutul Bradului l-au cunoscut, l-au vazut, au vorbit cu dansul. Unii au fost partasi la intamplari de-a dreptul neverosimile. Un intelept zdrentaros, ce strabatea satele c-o ranita in spinare, mereu solitar si tacut... Locuia departe de lume, pe un varf de deal, intr-o casa legata cu lanturi. Zabrele lungi de fier trec pe deasupra acoperisului roscat, dintr-o parte in alta, strangandu-l ca intr-o plasa. O casa parca "ancorata" la pamant, ca si cum cine stie ce primejdii ar fi putut s-o ia si s-o ridice in vazduh de la temelii. "Multe taine avea omul acesta. De fapt, nici nu stiu daca era cu adevarat... un om obisnuit", imi spune Monica Dusan, o bibliotecara din Ribita, cercetatoare patimasa a obiceiurilor acestor tinuturi, care urcase impreuna cu noi sus in munte. Monica e una dintre ultimele fapturi omenesti care au vorbit cu "omul-lup", putin inainte ca acesta sa moara. Cand priveste de la departare casuta legata cu lanturi se infioara. Parca a fost mai ieri. Intr-o amiaza rece si insorita, la sfarsit de februarie...



Pe acelasi drum anevoios a urcat si ea atunci, un drum pe care nu-l poti razbate cu masina nici acum, in miezul verii. Pana pe culmea asta tuguiata unde-s ingramadite cateva case din lemn, parasite, ale tuturor celor din neamul "valvei" - parintii, bunicii, toti oameni "ciudati", toti descantatori sau vindecatori ce traiau izolati pe piscuri. Potingani, un catun in care-au mai ramas azi doar vreo cincisprezece familii... Aici au stat, pe prispa asta ale carei barne au devenit cenusii si prafoase, tari precum piatra. Ea si "luparul" David Gheorghe, care ii povestea despre cum ii aduna pe "copiii" lui lupi in noaptea de Sfantul Andrei, intr-un munte pustiu de la izvoarele Crisului, si cum le dadea porunci "in graiul lor" incotro sa se indrepte, iar acestia il ascultau mereu, ca pe un stapan. Zicea ca ar putea chiar sa-i arate cum ii cheama, in noaptea aceea magica de pe 30 noiembrie, asa cum le-a mai aratat-o si altora. Sa vada cu ochii ei cum apar jivinele - "nu in haite, ci unul cate unul" -, fluturandu-si cozile si punandu-se la picioarele sale, toti lupii aceia cu ochii inrositi, venind la chemarea lui lupeasca si prelunga, pe mai multe glasuri - prin sticla de lampa, prin oala de pamant, prin donita din lemn de brad... I se zicea Buzgaru, dupa numele popular al taunului ce suge sangele animalelor - porecla nemaiintalnita la nici un om din satele imprejmuitoare. Invatase sa vorbeasca cu lupii inca din tinerete, de la o alta "valva" batrana a tinutului, unul Gheorghe Muntean, care-i soptise taina la ureche, cu legamantul sa n-o spuna mai departe decat unui singur ucenic, unuia singur, atunci cand va sosi vremea. De aceea astazi, dupa moartea lui, toti oamenii satelor din vale se intreaba cine o fi acest "urmas", sau daca o fi vreunul, caci copii trupesti mos David nu a avut niciodata. Fiecare banuie pe cate cineva. Dar nimeni n-are cum sa stie precis, pana ce primele semne nu vor incepe iar sa apara...

Caciula vrajita

Toate astea si le aminteste Monica Dusan, de parca ar fi fost ieri: cele cinci ore cat a stat impreuna cu acest om in fata casei sale ancorate cu lanturi de varful muntelui, uimindu-se mereu de tot ce auzea, dandu-si seama treptat ca omul ala zdrentaros si murdar ca un cersetor era de fapt un mare invatat, posedand cunostinte enorme de istorie, geografie, teologie, literatura ezoterica, limbi straine, fizica, chimie si chiar alchimie.



Monica Dusan l-a cunoscut bine pe "lycantrop"

Iar cand a intrat in bordeiul lui, a-nteles: prin lumina scazuta care se strecura prin fereastra a vazut o biblioteca uriasa, sute de carti, unele din ele foarte vechi, toate citite de ochii verzi-spalaciti ai acelui batran taciturn, despre care ai fi putut zice ca e mai degraba analfabet ori nebun si care ajunsese sa inspaimante prin puterile si infatisarea sa pe toata lumea. "Omu asta stia tot. Tot ce-i pe pamant, in luna si-n stele cunostea..." Vorba asta aveam s-o aud, rostita exact la fel, de la cativa dintre cei care apucasera sa discute vreodata cu David mai pe indelete. Putina lume stie ceva precis despre viata lui. Il vedeau doar trecand, cu ranita aceea tainica in spinare, despre care unii cred ca era plina cu bucati de aur sau cu bani, fiindca mereu susura ceva metalic din ea, "asa, ca niste tamburine", si cu vesnica lui caciula pe cap, o caciula dintr-o piele ciudata, pe care nu si-o dadea jos niciodata, vara-iarna, nici macar noaptea, in somn. Zice-se c-ar fi avut in croiala ei cateva petece dintr-un fel de "caita" magica a descantatorilor din neamul sau, si doar acoperit astfel putea el face toate nazdravaniile alea. Daca te-ncumetai, in batjocura, fie doar sa-i atingi caciula, dupa putin timp, in ograda sau stana ta, aparea un lup grozovan, facand prapad mare. Vazand-o insa pe Monica atat de profund interesata de fenomenul "omului-lup", de radacinile sale ancestrale, dacice, simtind-o ca il intreaba cu buna credinta si nu in raspar, constatand ca ei chiar ii pasa de soarta lui si ca el insusi e atat de batran, incat n-o sa mai apuce sa-si rosteasca povestea cuiva, in cele din urma, David Gheorghe si-a dat jos caciula de pe cap. Intreaga teasta a barbatului, din frunte si pana spre crestet, era acoperita cu niste umflaturi de felurite marimi, damburi osoase iesite din craniu, despre care sustinea ca ar avea intocmai "geografia" muntilor intre care s-a nascut. Unele erau mari, de dimensiunea unui ou de gaina, altele ceva mai mici. Si mai zicea batranul David Gheorghe ca toate astea i s-au tras din ziua "initierii", cand omul care-l facuse partas la taina l-a lasat singur fata in fata cu trei lupi imensi si hamesiti. Unul dintre ei l-a privit direct in ochi si el nu s-a mai putut misca, caci lupul te hipnotizeaza si te impietreste. A simtit atunci cum inima "ii fierbe" si irumpe prin oasele lui, de parca ar fi crescut si n-ar mai fi avut loc in trup. Dupa cateva clipe, pe cap ii rasarisera "muntii".
Acest David Gheorghe din Potingani a fost lucid si zdravan pana in minutul mortii. Cu cateva zile inainte, fusese la un medic din Brad, ca sa isi faca niste verificari medicale. Se simtea bine, zicea ca n-are absolut nimic. Intamplator, doctorul era o femeie, prietena buna cu Monica Dusan. Stia ca Monica era interesata de povestea acestui om, de aceea i-a impartasit si ei rezultatele analizelor. Pacientul ei avea tensiunea arteriala... 30! Maximumul gradatiei pe tensiometru. Valoarea 17 e pragul accidentului vascular. Medicului nu i-a venit sa creada. A mai verificat o data. Si inca o data. L-a intrebat daca nu i-e rau, insa batranul David se simtea perfect. "Pur si simplu ii clocotea sangele. Fierbea. Aia nu era tensiune de om", i-a spus doctorita Monicai, aproape ingrozita. "Aia era tensiune de fiara...".

Pascu cel nebun

Pe langa casa inlantuita a "valvei" se ghiceste o umbra. Un flacau incordat, speriat, isi scoate iute capul pe dupa un colt. Pare ca nici nu merge pe doua picioare, ci se deplaseaza saltat, cu miscari zvacnite, atingand ici-cand pamantul cu mainile. Salbatic, murdar, timid si agresiv totodata, parca ii e sila de orisice oaspete care-i incalca teritoriul.


Pascu - nepotul omului-lup

Pascu, nepotul de frate al omului-lup, are 21 de ani, din care ultimii cinci i-a petrecut alaturi de unchiul sau. La inceput nu vrea sa vorbeasca despre asta. Zice mereu ca e "prost", ca nu stie cuvintele si nici sa scrie, nici numele nu si-l stie complet si nici macar banii nu-i stie deosebi. "Eu sunt cel mai prost... Sunt handicapat... Nebun. Nu stiu nimica, uit. Uit!...". Spune c-ar vrea sa-l ajutam sa-si ia o pensie de "handicapat mintal", om incapabil de-a munci. N-are ce manca decat niste "pasat" de porumb, dintr-un saculet ramas de la unchiul vrajitor. Cu timpul, insa, dupa ce-i oferim niste bani si-i spunem c-o sa incercam sa-l ajutam, ne dam seama ca acest Pascu nu-i chiar asa "prost" pe cat zice. Ne arata cartile, acum adunate in saci, pe-un pat din odaia scunda si afumata in care altadata dormea ocrotitorul lupilor. Vasul de pamant prin care el ii striga... "Si chiar veneau?", intreb. Baiatul zice ca nu-si aminteste. Ca nu-l intereseaza asta, ci ajutorul social, "dreptul lui", fiindca el nu poate gandi, nu stie, n-are "intelijenta"... Abia foarte tarziu reusesc sa ma intorc la subiect. Atunci cand vine vorba despre o anumita "forta a mintii" pe care o avea unchiul sau, iar el nu o are. "Asa imi zicea, ca nu exista ceva pe care sa nu-l poti face cu forta mintii, orice lucru, bun sau rau...". Si ca atunci cand haunea dupa lupi, el "transmitea" ceva, cu puterea gandului sau. "Era tare bacioiu'. Stia sa prevesteasca lucruri. Daca-ti zicea ceva - ori accident, ori bucurie, ori paguba de bani si animale - nu se exista sa nu se implineasca. Fortele alea... Acuma-s doi ani de cand m-am dus cu doua vite puse la jug pana jos in Dumbrava. Mosu o zis: "Ba, nu te duce! Nu te duce c-o sa se intample ceva rau cu animalele...". Eu, prostu', n-am ascultat. Si cand am coborat pe-aici, numa' ce dau de-un damb si trrrosc!, osu' de la picior la animal rupt pe din trei. Cand ma intorc, bacioiu' deja stia. Straga la mine: "Maaa, sa nu te mai pui in contraziserea mea niciodata!..."."


Sure vechi in Apuseni

In afara de "forta mintii", acest om avea cu siguranta si o putere fizica foarte mare. Nu fusese niciodata bolnav, considera boala un "pacat", la fel ca cel al fumatului ori bautului. Credea ca lupul "miroase" aceste pacate, de aceea nu te poti apropia de el, decat curat la trup si la ganduri. Un astfel de trai ducea el aici, in varful muntelui, ca de calugar, alaturi de nepotul sau "nebun", fara a fi interesat deloc de mersul lumii sau de orice bunastare materiala. Ograda sa din inaltimi e plina cu obiecte mari de fier. Cazane mai inalte decat un stat de om, sine si roti masive de tren, vagoneti de mina... Te-ntrebi mereu cum se poate, cum au putut fi aduse aici toate utilajele astea uriase. Casa e pur si simplu cotropita cu aceasta haotica ingramadeala de fiare vechi. "Ii placea fieru'. Orice fier vedea cand cobora prin sate, el il lua sus", zice nepotul Pascu. "Fier. Cat mai mult fier trebuie sa aducem!", ii spunea David nepotului. Intreb, fireste, la ce ii folosea batranului atata si atata metal. Pascu imi zice ca vroia sa faca din ele o "uscatorie" de fructe si plante medicinale. Explicatie cam aberanta, ce-i drept. Mult mai pertinenta mi se pare varianta Monicai Dusan, care intalnise asemenea pasiuni pentru metal si la alti descantatori ai Apusenilor: "Fierul te apara de spiritele rele, e magic. Descantatorii au nevoie de fier, vor sa-l aiba cu ei, cu orice pret, sa-l atinga, sa-l poarte dupa ei oriunde s-ar duce...". Poate de aceea si-a carat David Gheorghe atata fier pe piscul sau. Cine stie... Sau oare tocmai Pascu sa fie acel "ucenic" pe care ar vrea sa-l afle toti oamenii din vale? N-am de unde sa-mi dau seama, caci baiatul se incapataneaza sa nu vorbeasca deloc despre "lupci". De ce? Fiindca "n-are voie". Asa zice. N-are voie, fiindca el e nebun.

- "Fetita"- "Fiule, ce faci? Am auzit c-ai puscat ieri un lup suratic in culmea Streiului...".


Casa cu lanturi in care a trait David Gheorghe

Era exact intrebarea de care se temea cel mai mult. O astepta, banuia ca-n cele din urma va veni, si-atunci o sa se-ntample ceva, nu stia precis ce, dar ceva care o sa-i inghete probabil sangele in vine, iar apoi ar fi putut sa ii schimbe chiar viata. Si ea a venit. O intrebare rostita intr-o zi de toamna a anului 1983 de "valva lupilor", David Gheorghe, catre padurarul Patru Faur, din satul Dumbrava de Jos. Aveam sa aud multe intamplari cu localnici care, intr-un fel sau altul, l-au suparat candva pe faimosul descantator si care au platit pentru faptele lor, fiind "vizitati" imediat de un lup straniu, ce-a dat buzna in oile lor sau chiar in oameni. Dar, dintre toate, cea mai impresionanta mi se pare aceasta, a vanatorului Faur, cel ce a ucis-o chiar pe "iubita" stapanului lupilor. Mi-o spune acum, dupa 27 de ani, la o masa din lemn, pe care sunt asezate doua paharute de tuica moale, in gradina tihnita a casei sale, de la poalele unui deal.
- Ai puscat o lupoaica, nu-i asa, fiule? (asa le spunea tuturor: "fiule")
- Da, bade Gheorghe, am raspuns, rusinat, punand ochii in pamant.
- Mmm, cum ai reusit?... Ca era greu de puscat lupoaica aia...
- O vinit la oi.
- Si a luat vreo oaie?


David Gheorghe - omul-lup

- Nu, bade Gheorghe. Iarta-ma, bade Gheorghe...
- Eu iti spun numai ca o sa-ti para rau. N-am ce sa-ti fac. Ca o fost "fetita". Nu trebuia puscata, ca o fost buna si nici macar "puiata" n-o fost. O fost cea mai draga fetita pe care am avut-o, din toti muntii astia...
Intr-adevar, Patru Faur o impuscase pe "fetita" valvei. O lupoaica de 1,85 m, culoarea sur-galbiu inchis, "cam asa cum se inchide frunza toamna". I-a iesit in bataia pustii si "o bruscat" in desisul de frunze vestede, iar el era unul din cei mai buni vanatori din Zarand si a simtit-o dupa "sforaitul" ei prin frunze, pe unde mergea, si a tras din spate, fara ca macar lupoaica sa apuce sa-l vada. S-a uitat la ea si, intr-adevar, nu era "puiata", si-a dat seama de asta dupa mamele, ca dac-ar fi avut vreodata pui, ar fi fost mai galbene si uscate, "da' ale ei erau inca proaspete, rozalii", si pentru asta i-a parut si lui rau c-a omorat-o. Trei insi au carat-o in spate, noaptea, in secret, caci n-au vrut sa zica la nimeni c-au vanat lup asa tanar. Insa, chiar de a doua zi, valva stia. "Unde ai ingropat-o, fiule? Spune-mi numai unde ai ingropat-o, ca vreau s-o vad si s-o bocesc si sa ii iau ciolanele acasa. Daca imi zici, n-o sa ti se intample nimica...". Valva ii spunea ca nu vrea nimic decat "ciolanele si beregata". Ciolanele, ca medicament pentru copii, fiindca apa in care a fost bagat os de lup tamaduieste "luparele" de pe limbuta copiilor, acele afte albe ce le apar in gura cand sunt mici.



Iar beregata, ca leac pentru stupina, caci daca albinele zboara prin beregata lupului atunci cand ies din stup, stupul va fi mai puternic. Padurarul Faur stia insa prea bine ca, cu oasele unui lup abia ucis se pot face si alte lucruri, mai putin crestinesti. De pilda, ca se pot "intoarce" niste blesteme inimaginabile asupra celui care l-a omorat. N-a vrut sa-i zica locul. A taraganat, spunea ca nu-si mai aminteste. "Paraul vreau! Macar paraul!...". Dar padurarul, tot mai speriat, insista in mutenie: "Nu stiu, bade Gheorghe, undeva in padurea de pe dealul Cireselului. Nu mai stiu precis, crede-ma...". Stia el insa foarte bine. O bagase adanc, cam la un metru jumate, pe malul abia rupt de ploi al unui parau. Infipsese acolo in pamant cativa bolovanasi albi, pe langa "mormant", apoi stropise locul roata cu motorina si-i daduse foc, "ca sa nu primeasca miros" si sa nu-l simta valva. David Gheorghe avea vreo 60 de ani pe-atunci, dar arata aproape la fel ca inainte de moarte. Tot asa, ciolanos, atos la carne, cu caciula lui ciudata peste parul des, si degetele incovoiate, latite la capete, precum niste labe. Devenea din ce in ce mai nelinistit, il vedeai tot mai des coborand prin sat. Trecea in fiecare zi pe la casa vanatorului, adulmeca locurile, ii iscodea pe toti, de la poarta, inclusiv pe copii. Era agitat, incruntat, chipul i se ravasise, iar trupu-i devenea atat de murdar, incat chiar emana un iz de salbaticiune. Nevasta lui Faur, Viorica, s-a speriat tare: "Da' mai lasa-ne mai, omule, sa traim si noi.... Tat pe capu' nostru esti. Nu mai putem. Iarta-ne...".


Stapanul casei

El nu si nu. "Daca imi spuneti unde ati ingropat-o, atunci va las...". Cutreiera indurerat muntii, padurile, paraiele, cu simturile incordate pana la limita, privind urmele, cercetand pamantul, cerul, fiece miros care-i venea din departari... Si, dupa sase zile, intr-adevar, a gasit-o. Abia asta i se pare incredibil padurarului Patru Faur. Cum a fost posibil? La un metru jumatate, cu tot gazul ala turnat pe deasupra si acoperit cu mormane de frunze si crengi... Cand a vazut groapa desfacuta si bolovanasii lui albi aruncati in albia paraului - cu manie parca! - atunci si-a dat seama ca viata-i intr-adevar se va schimba. O teama teribila a pus stapanire peste el si familia sa. "Dupa ce-am gasit groapa desfacuta si tot pamantu' invartit si bolovanasii azvarliti care-ncotro, m-am dus acasa, am luat pusca si am pus cartusele pe teava. Nu puteam dormi. Stateam noaptea la fereastra si ma tot uitam afara. Pe cealalta sara o trebuit sa ma duc pan' la Brad. Si tot n-am putut sa nu iau pusca cu mine. Am pus-o in sac, impachetata, cu cartusele inauntru, ca sa nu ma vada careva cu ea. Mergeam numa' cu ochii-n patru, pregatit de orice. De la mine de-acasa si pana la podu' asta, de pe paraul Juncului, este un "punct mort", de vreo saptezeci de metri. Loc inchis, n-ai cum sa scapi. Cand veneam acasa, din schimbul doi, astia saptezeci de pasi ii faceam cu groaza, numai cu pusca armata. Cu groaza asta am trait ani de zile. Da, chiar cred ca avea puterea sa se transforme in animal. Eu sunt padurar, toata viata mi-o fost numai prin codri. Da' eu nu stiam decat zece la suta din padurile mele, fata de cat stia el. Stia toate vagaunile, toate paraiele, toate locurile. Odata am fost la o nunta in Valcea, la o ruda de-a noastra, care avea oi. N-o sa credeti, da' el stia si casa, si peisaju', si cum arata oile, tot. Fusese acolo. Parca dupa urma mea. Cateodata, ne povestea de niste locuri din Austria, Polonia, din Cehoslovacia, toate vagaunile din muntii din Europa le stia in amanunt. Mergea si pe urma la unii oameni, de aicea, din sat. Cum? N-aveai cum. Cum sa treci granita, in timpu' ala, a lui Ceausescu, "ca om"?...".

"Si lupcii mereau dupa urma lui..."

Patru Faur are acum 65 de ani, e de mult pensionat din cauza unei boli ciudate, asemanatoare cu Parkinsonul, care i s-a tras de la teama lui cea indelungata. Obsesia omului-lup l-a bantuit toata viata. "Mereu, cand cadea intunericul, tot gandeam c-o sa-mi iasa in cale, schimbat in salbaticiune...".


Acoperisul cu zabrele de fier

A doua zi dupa gasirea osemintelor, nevasta lui a vazut pe geam un lup tot suratec, mare, cum a intrat in curte si apoi in staul, omorand in fata ei, la amiaza, pe-o vreme insorita, cea mai frumoasa oaie din cate aveau. Apoi dihania cu botul insangerat s-a uitat fix, vreme de aproape 20 de secunde, spre fereastra in cadrul careia statea femeia ingrozita. La cateva ceasuri, acelasi lup a intrat si-n ocolul tovarasului de vanatoare al lui Patru Faur, cel care-l ajutase s-o care pe "fetita" peste munte si apoi s-o ingroape. Nu le-a luat oile, nu le-a mancat. Doar le-a ucis in fata lor, privindu-le familiile cu luare aminte. Dupa alte doua zile, Faur s-a intalnit pe ulita cu David Gheorghe. "Vezi, daca n-ai vrut sa zici atuncea unde ai ingropat-o...". Doar atat a zis si a zambit, oarecum, ca sa il provoace.
Acum Faur e batran, e bolnav, nu mai are forta nici macar sa se mai inspaimante. Stie doar atat, si poate sustine asta in fata oricui: "Cu siguranta, avea puterea sa se transforme!...". O opinie pe care aveam s-o regasesc mai tarziu la cel putin alti cinci oameni in afara de el. Insa dansul, ca bun cunoscator de animale, are si niste dovezi palpabile: "Am fost obsedat de omul asta. L-am urmarit, i-am luat modelu' lui de urma de la cizmele de guma sau de la bocanc. Daca acuma, dimineata, trecea pe carare, ma uitam in zapada iarna si vedeam urma lupcilor, cum veneau in haita dupa urma lui de la picior. Sa ma jur daca nu mereau lupcii dupa dansu'. Ce ducea in ranita?... Cu ce-i ademenea?... Ce le zicea?... Focu' sa-l stie! Da' eu stiu, ca l-am urmarit. Stiu, de pilda, ca el manca ficat de caine, ca sa prinda fortele acelea. Chiar el mi-o spus, cand am tot insistat. Zicea ca cainele ii mai periculos ca lupu'. Ca daca ai un "semn de frica", daca te freci c-un semn de frica pe maini, pe haine si daca bagi in gura, lupu' nu se mai apropie, da' cainele te-ataca mai a dracului. Stiam si eu lucruri de-astea, da' mai mult asa, din povesti. Valva chiar facea. Le practica, domnule. Si-acuma, cand stau eu cateodata si ma gandesc, imi dau seama ca o fost totusi un om... ales. Daca nu-l suparai, nu-ti facea nimica. Ba putea sa apere si toate oile de la un sat intreg, daca acolo erau oameni buni. Toate-n luna le stia. Nu stiau profesorii cat stia el. Nu stiu... Acuma, ca-s batran, parca imi pare rau ca am puscat fetita aia... Da, parca imi pare rau ca am tras de tragaci...".

Mai iute decat trenul

Dumbrava de Sus. Un sat si mai inalt decat Potinganiul, rasfirat prin cerul albastru, pe zeci de kilometri.


Izvoarele Crisului - locul in care valva aduna lupii

Incercam sa-l gasim pe acel "ucenic" al valvei lupilor, despre care auzisem c-ar trai pe aici, pe la izvoarele Crisului, aproape de muntele Gaina, locul unde pana nu de mult, in noaptea Sfantului Andrei, descantatorul isi facea toate lucrarile magice. Decorul si casele se schimba radical. Grajduri stravechi, ca niste biserici. Cu acoperisuri imense de paie batucite pana-n inalturi, caciuli zvelte prin care nu trece ploaia si nu-s rascolite de vanturi, de sute de ani. Intre aceste capodopere traieste Mates Petru, om ce face fluiere din zori pana-n noapte si-I canta din ele lui Dumnezeu. Doar asta face: fluiere. A tinut si el animale inainte, in vremea cand a rezistat sa traiasca foarte putina vreme langa o femeie. Acum nu mai tine nimic. E si el convins ca acel David Gheorghe "chiar se putea preschimba". Incearca sa ma faca sa pricep cat pretuia un animal pentru oamenii de dinainte - uneori, mai ceva decat o muiere. Erau pe-aici ciobani cu turme mari, pe vremea lui Ceausescu aveau peste un milion de lei la CEC. Dar daca o bestie le lua din stana oaia cea mai faina, boleau de tristete zile intregi. De aia si teama atat de mare de valve, respectul fata de puterile lor... Ceea ce l-a impresionat insa cel mai tare la batranul David a fost... o viteza fabuloasa de a se deplasa in spatiu. Asta l-a si determinat sa creada ca se putea transforma in animal salbatic. Parca zbura, "parca se teleporta", zice. L-a vazut el insusi in gara de la Gurahont, undeva pe linia Brad-Arad, cand niste vecini din Potingani il tot intrebau de ce nu vine si el cu ei, cu autobuzul. Acesta le-a spus ca mai ramane putin, ca n-are chef, nu-i place la aglomeratie... Aceiasi vecini marturiseau ca, atunci cand au ajuns acasa, dupa ce-au coborat din autobuz si au urcat intreg muntele, David Gheorghe era de mult in ograda lui, ba chiar taiase deja o jumatate de caruta de lemne...

Razbunarile omului-lup

Singurul vecin al fluierarului, ciobanul Marius Anches, intareste spusele acestuia. Barbat tanar, blond, cu sprancene foarte stufoase, invartite peste ochi, si zdravan la bust ca un urs, a renuntat la traiul comod din orasul Brad, doar ca sa ramana langa casa parinteasca si sa mai tina cateva animale. Oile, mai ales, sunt pasiunea lui, despre care spune ca i-a ramas "in sange". Isi aminteste de acum cativa ani, cand tatal sau, Ioan Anches, a facut o greseala capitala.


Case si capite motesti

Se intampla cam asa: cateodata, cand il vedeai pe omul-lup imbracat mereu la fel, murdar, intotdeauna absent si distant fata de oameni, parca te si scotea putin din sarite cu atitudinea lui. Iar Ioan Anches nu era deloc calm in ziua aceea mohorata de toamna a anului 2005... Intalnindu-l iarasi pe zdrentaros, nu s-a mai putut abtine. A facut imprudenta chiar sa ii atinga ranita misterioasa. "Eram in gara la Campeni", rememoreaza fiul. "Si mosu' avea o ranita "tat bine unsa" (unsuroasa, mizerabila), asa cum umbla mereu el, pe coclauri, cu ea. No, tata cand l-o vazut cum sta el asa, murdar si fara nici o treaba, ba si dadea sfaturi la tati oamenii de pe peron, n-o mai putut si s-o dus la el si l-o smucit de ranita: "Ba, nu vezi cat esti de murdar si de neispravit?!...


Marius Anches - martorul vendetei sangeroase

Ce tat vorbesti tu acolo cu oaminii astia?... Ia da, ba, ranita aia incoace!... Esti om in toata firea si tat umbli prin vagauni cu ranita asta tata cu unsoare pe ea...". Batranul doar s-a intors o data spre Anches: "N-ajungi bine acasa si o sa platesti...". Atat i-a zis." Si, intr-adevar, isi aminteste tanarul Marius, din gara, valva a ajuns aici mai repede decat trenul. Dintr-o turma de 20 de oi, doar pe-ale lor le-a ales. Cel mai rau le-a parut de una "cu lana lunga si neagra pe gura", pe care-a omorat-o si le-a lasat-o chiar in fata usii, inecata in sange. Regula era una singura: sa nu-l superi! Sa nu-l jignesti. "Asa cum o fost unu', Ana Ion, padurar, asta care-i acum unchiu' la primaru'. Stateau la carciuma, el bause un pahar si numa' ce trece mosu' pe drum prin fata lor. Cand l-o vazut, i s-o pus pata: "Baaa, futu-te, ce tot umbli pe aici ca sa sparii oamenii?... Da-i drumu' de-aici, ca te-omor, auzi ba?!..." Atat i-o fost. Sara, cand se-ntorcea din schimbu' doi, tati lupcii o fost jap pe el. Si pana dimineata, pan' ce s-o zarit de ziua, nu s-o mai dat jos din copacu-n care s-o urcat. O ajuns in casa cu paru' aproape tat alb in cap. O fost norocos omu' ala, totusi, c-o avut puterea sa scape...".

Ultimul urmas

La un moment dat, cei doi barbati aduc vorba despre un ultim urmas de sange al omului-lup: Ioan Ardelean Farcas, fiu al unei surori de-a lui David Gheorghe. Om la fel de straniu ca toti cei din neam, un soi de "guru" al tinutului, cunoscut in toata lumea drept "Adi de la Brad", si vizitat de mii de straini, pentru vindecarile sale miraculoase.


Fluierarul Petru Mates

A intemeiat o intreaga asezare in varful muntelui. Oameni ce traiesc izolati si practica niste tehnici orientale de meditatie. Munti intregi a cumparat acest Adi Ardelean, pe care cultiva cartofi, varza, morcovi, fructe si alte produse ecologice. O uriasa ferma a aparut in ultimii opt ani pe piscurile Apusenilor. Culmi de munti cu zeci de case, in care traiesc aproape cincizeci de adepti de-ai sai, cei mai multi cu studii superioare, profesori, medici, avocati, psihologi, veniti din toate colturile tarii, intelectuali care au ales sa renunte la profesie si la toata viata lor de dinainte doar pentru a fi alaturi de acest taran mot...
N-as fi ajuns sa vorbesc cu el daca n-o aveam cu mine pe Monica Dusan, care mai urcase de cateva ori pana la dansul si-l cunostea. Ioan Ardelean sta pe o pajiste, rezemat intr-un cot si se joaca impreuna cu cei sapte copii ai sai. Cand este chemat, se intoarce incet, se ridica si porneste alene, zambitor, catre mine. Un barbat nu prea inalt, dar masiv, cu pieptul puternic si lat de peste-un metru, chip ascutit, ciolanos si, mai ales, cu niste ochi albastri-sidefii, asa cum n-am mai vazut decat in filme, la televizor, ori la unele specii de caini siberieni. Intr-adevar, niste ochi ca de lup, care fascineaza, mai ales atunci cand barbatul "zambeste cu ei", incarcandu-se parca de un anumit mister. Se urca pe tulpina unui brad taiat, cam de la inaltimea pieptului meu. Acolo sta de obicei si cand le predica "ucenicilor" sai. Are o lejeritate extraordinara in miscari, vorbeste taraneste, din topor, si, cateodata, chiar mai deocheat, pare sa isi permita orice, n-are nici o opreliste la a spune ori a face ceva. Cand il intreb despre unchiul sau, se incrunta: "Eu n-am ce zice despre morti. Si daca ar fi fost viu, trebuia sa vorbiti cu el, nu cu mine...".
Cat despre lupi, e convins ca exista o "forta mentala", pe care toti oamenii o au, dar nu mai stiu sa o foloseasca. "Omu' o stiut sa comunice cu animalele salbatice inca de la inceputuri. Chiar stau uneori si ma gandesc: cum poti tu, ca om, sa pusti lupu'? Cum poti sa te temi de el? Lupu', care-i cel mai nobil animal, nu-ti face rau niciodata! daca nu-i deranjezi rostul lui... Stiati ca lupu' daca-i ranit si cat un varf de ac, o bobita de sange daca-i iese, el moare? Nu-si poate intoarce capul sa-si linga ranile, asa cum ii cainele, decat numai in noaptea Sfantului Andrei, cand i se destepeneste spinarea. Asta noblete! Sa nu-ntorci capul... Sa nu-ti lingi ranile ca un milog... Cum sa te temi de lup, daca el o fost animalul cel mai sfant din istoria noastra, simbol. Dacii stiau sa comunice cu el si nu-l ucideau. Minti asa de puternice ca la daci n-ai sa gasesti niciunde in istorie si nicaieri pe planeta. Dacii, ca sa-si dezvolte anumite calitati vizuale, beau inca de mici lapte de lupoaica. Asa era si unchiul, fiindca o ramas "original", la fel ca stramosii lui. Inca de la patru ani m-o dus aici, intr-un munte, si mi-o dat sa sug de la tata lupoaicei. De-aia-s eu acuma asa de al dracului! (rade). Unchiul mi-a spus ca, daca bei laptele acela, oriunde in lume! te-ai duce, lupul nu te-atinge. Laptele ala are niste proprietati, are-n el "duhul bun al salbaticiunii". De-aia nu ma tem. De cate ori nu i-am chemat eu la mine si i-am mangaiat, atunci cand veneau pe aici? Pe noi nu ne-o atacat niciodata, caci ne straduim sa traim curat, ca oamenii cei de la-nceputuri".
Dar daca n-are probleme cu lupii, Ioan Ardelean are mari necazuri cu lumea oamenilor de jos, care mereu spioneaza comunitatea, le strica linistea si ii batjocoresc. Ciobanii din imprejurimi isi trimit dinadins animalele pe pamantul lor, ca sa le distruga culturile ori sa le pasca otava, indemnandu-le ei insisi la stricaciuni. Iar Ioan Ardelean se enerveaza foarte greu. Insa cand odata unul dintre ciobani i-a zis, fara nici un motiv: "Lasa, ca urc eu la voi si-ti f... toate fetele alea frumusele, pe care le tii acolo cu dumneata", atunci n-a mai avut incotro si i-a raspuns: "Lasa, ca mergi dumneata acasa, si-o sa vezi ce-o sa fie cu fetitele tale, oile...". Cincizeci de oi sfasiate zaceau pe pasunea ciobanului, atunci cand acesta s-a intors. Un adevarat masacru. "Ca sa se-nvete minte si sa nu mai vorbeasca prostii. Prostii! Vorbe de om slab, de om marunt, ce fac parca de rusine toata spita omeneasca...".


Oile - comoara ciobanului mot

Sau un altul, care i-a taiat cu toporul capul unui pui de lup abia nascut si apoi i-a spanzurat trupul de un pom, ba se mai si lauda cu asta, peste tot. Ardelean s-a dus la el acasa ca sa i-o zica personal: "Prafu' o sa se-aleaga de tine si familia ta. Ca lupu' nu iarta..." Si-n tot cursul noptii, lupii au fost peste el si cei din familia sa, "rupand care-ncotro" tot ce prindeau, drept care omul acela si-a si pierdut mintile, ajungand astazi un betivan ca vai de el, nebun de nimic si neiubit de nimeni... Zadarnic insist sa-l intreb daca "el!" a facut toate astea, prin puterea mintii, a lupului, a blestemului, sau prin orice alt fel de putere, fie ea mostenita sau nu. Raspunsul lui e acelasi: "Ce conteaza daca eu sau altul?...V-am mai spus: oricine poate, daca duce o viata curata. Chiar si dumneata ai fi putut, daca ai fi vrut asta...". Imi dau seama ca nu voi afla niciodata ceea ce speram, daca el este acel "ucenic unic", care-a primit taina de la unchiul sau. Are alte preocupari acum, alte ganduri. Si chiar daca mai detine inca puterile acelea, cu siguranta le foloseste astazi in alte directii decat cele ale inaintasului sau. Cred insa ca, dincolo de toate barfele si acuzele de "erezie", Ioan Ardelean este totusi un om special. Iti da o stare de bine, "transmite" o anumita forta, o siguranta, o incredere ca oricare dintre noi am putea fi oameni macar "un pic" mai presus de niste "obisnuiti". "Totusi, un om frumos", senzatia asta mi-a staruit in inima, fara sa vreau, inca multa vreme dupa despartire. Iar cel mai tare m-au impresionat vorbele lui de sfarsit, despre unchiul sau, David Gheorghe. Au fost acelea singurele clipe in care a redevenit serios, grav, dus de niste ganduri, parca mult mai adanci decat cuvintele:
" - Un om ca el nu se naste decat o data la doua sute de ani. La doua sute de ani, numai unul. Toti l-or vazut ca pe-un nebun, un gunoi, ca pe-un nimeni. Oameni prosti, oameni mici, oameni care traiesc doar pentru "imaginea" lor si pentru a-i judeca pe altii. Nimeni nu-l stia asa cum era el de fapt. Curajos. Tare. Neingradit! Un om care-o avut barbatia si libertatea de-a face orice cu puterea spiritului omenesc, fara sa-i pese de nimeni. Orice, pana la capat. Doamne, cat as vrea sa il mai am acum, langa mine...".

Articol preluat din "Formula AS"
http://www.formula-as.ro/2010/928/societate-37/valva-lupilor-12695
..............

Octasim

.

Continut sponsorizat

Re: DACIA PREISTORICA - CINE AU FOST CU ADEVARAT DACII

Mesaj  Continut sponsorizat


    Acum este: Joi Oct 19, 2017 5:35 am