NEINFRANTII

- legenda continua


Incercari literare ale forumistilor

Distribuiţi
avatar
octasim
********
********

Mesaje : 238
Data de inscriere : 30/10/2009
Varsta : 113
Localizare : Bucuresti

Incercari literare ale forumistilor

Mesaj  octasim la data de Lun Ian 11, 2010 5:30 am

Am ramas dator inca din vechiul forum unui user ( Harap Alb ) care mi-a trimis o poveste, poate o legenda. O redau acum aici. Voi incepe acest topic cu aceasta poveste. Sper sa va placa...
.

LEGENDA IZVORULUI FERMECAT DIN MUNTELE ALBASTRU






Odata, nu foarte de mult, intr-un loc mirific de pe fata pamantului se afla o tara bogata.Campiile manoase umpleau zarea iar apele limpezi scaldau pretutindeni plaiurile. Muntii semeti se insirau ca un arc de cerc in mijlocul acestei tari iar marea cea mare ii strajuia una din laturi. Noian de bogatie era pretutindeni iar frumusetile naturii nu conteneau sa bucure ochii. Oamenii harnici si curajosi ce locuiau in aceasta tara nu uitau ca frumusetea sufletului este cea mai mare avere iar doinele , baladele si versurile erau la mare pret in timpul lor liber.

Popor pasnic si fara dorinta de a avea ceva nemuncit oamenii acestor locuri isi faceau veacul intr-o armonie stransa cu natura considerand codrul un frate si pamantul roditor, o mama.

Numai ca mirificul acestor locuri era jinduit de multi vecini si veacuri de-a randul au trebuit sa-si apere glia in fata navalitorilor. Ajunsesera acei oameni sa pribegeasca, sa-si uite traditiile si radacinile, sa caute un loc unde urgia lacomiei altora sa nu-i atinga. Unii cautau linistea pe alte meleaguri, altii nu incetau sa spere ca totul va putea fi ca la inceput aici, acasa, pe plaiurile lor natale.

Asa era voinicul nostru ce pribegea acum prin codrii din vestul tarii cautand locul unde legenda spune ca era un munte vrajit - Muntele Albastru.- muntele in care stramosii lasasera bogatia intelepciunii lor, locul unde lasasera stramosii curajul, cinstea si harnicia, locul din care, spunea legenda, putea reneaste totul asa cum era odata. Si tot legenda spunea ca nu oricine putea vedea acel munte, ci doar acela care gasea izvorul fermecat ce curgea pe la poalele muntelui. Si de va bea apa din acel izvor va putea avea puterea sa invinga urgia.

Si ajunse voinicul nostru, sa-i spunem Ardeleanul, caci ardelean era dupa traditie si ginte, la locul unde un izvor curgea puternic din munte. Era obosit de atata drum si tare ar fi vrut sa-si odihneasca truda drumului la locul umbros si plin de flori de la poalele muntelui. Caci izvorul curgea lin printre stanci parca anume construite de o mana maiastra iar iarba grasa si mare era presarata cu flori multicolore ce parca te salutau atunci cand treceai pe langa ele. Se apleca, sorbi cu pofta din cristalul apei si pe loc adormi. Iar in vis, deasupra muntelui la poalele caruia adormise, munte ce semana cu o sa de cal aparu continuarea – un plai parca nins cu flori albastre ce se inalta pana la cer. In lumina puternica a amiezii varful muntelui ce parea ca pluteste capata nuante de alb stralcitor . Un alb stralucitor-albastru ce facea ca ochii sa te doara de atata frumusete – Muntele Albastru.

Se trezi Ardeleanul din somn si varful alb cu nuante de albastru se vedea aievea undeva deasupra, parca impreunat cu norii. Si atunci pricepu ca ajuns la locul de legenda si ca aici va trebui sa inceapa constructia. Isi alese o poiana intinsa de la poalele muntelui si se apuca sa ridice o gospodarie, o ferma cu tot ceea ce-si poate dori un om – o livada , un petic de gradina, o poiana cu grane si o stana. Zi dupa zi venea la Izvorul Fermecat si apa lui ii dadea puteri inzecite. Si-i era tot mai drag sa-si petreaca orele de odihna printre florile care strajuiau albia micului izvor.

O data, aflat la ceas de odihna, simti in spatele frunzelor din adancimea codrului o miscare. Se apropie de locul cu pricina si nu mica ii fu mirarea sa vada o lupoaica alba ca spuma laptelui ce se chinuia sa-si aduca pe lume puii. Minune mare caci lupii albi sunt rari si respectati in neamul ardelenilor si al dacilor liberi, ca semn al intelepciuni strabune, venite din adancurile timpului. Om curajos si hotarat Ardeleanul se apleca si mangaie lupoaica cea alba, ii istovi fierbinteala dandu-i sa bea apa din Izvorul Fermecat si-i dadu o bucata de pita ca sa-si refaca fortele. Nu peste putin timp lupoaia aduse pe lume 2 pui, gemeni, albi si ei ca spuma laptelui. Isi dete Ardeleanul haina de blana jos si facu culcus pentru cei 2 bulgari pufosi ca de zapada proaspata, ce abia se nascusera.

Nu era zi in care sa nu vina Ardeleanul nostru la Izvorul Fermecat si sa nu aduca lapte si cash dulce pentru puii de lup si pentru lupoaica. Si zilele treceau ca vantul, iar gospodaria Ardeleanului prindea cheag, toate fiind la locul lor si in buna ordine. Iar in ziua cand isi termina casa si-si impodobi pridvorul cu flori culese din padure nu mica ii fu mirarea ca ajungand la cuibul lupoaicei sa auda :

- Ti-i dau pe acesti doi fi ai mei sa-ti fie alaturi in viata si prieteni de nadejde . Iti vor fi de folos caci haitele de lupi cenusii din padurile invecinate nu-ti vor lasa gospodaria in pace si singur nu vei putea face fata. Ei si toti ceilalti pui ai mei care vor mai veni vor fi prietenii si ajutoarele tale, ca rasplata pentru bunatatea de care ai dat dovada atunci cand m-ai gasit aproape fara suflare in padure.

Vorbise lupoaica, caci asa cum spune legenda, animalele de la poalele Muntelui Albastru vorbeau ca oamenii, sau poate ca primind intelepciunea strabuna oamenii incepeau a pricepe graiul animalelor si plantelor. Si lupoaica se intoarse si pleca agale spre adancul padurii.

Zi dupa zi, si an dupa an se scurgeau iar ferma de la poalele Muntelui Albastru crestea, ajungand renumita pentru bogatia si prosperitatea ei dincolo de marginile zarii. Ardeleanul era nedespartit de cei doi lupi albi daruiti de lupoaica, pe care ii numise Vifor si Iarna, pentru blana lor alba ca omatul. An de an din padure apareau alti lupi albi care se alaturau haitei . Unii duceau si aduceau oile de la pasune, altii pazeau granitele, altii plecau in padurile invecinate pentru a aduce d”ale gurii. Nimeni si nimic parea sa nu strice ordinea lucrurilor. Pana intr-o zi...

La marginea padurii aparu un lup alb, mare, fioros, diferit de toti ceilalti trimisi pana acum de lupoaica.

- Ziua buna fratilor ! se adresa el haitei. Ma primiti in haita voastra ?

Fu primit, ca toti ceilalti de pana acum, in ferma.Doar era si el un lup alb al padurii de la poalele Muntelui Albastru. Nu era mai mare decat cei doi frati gemeni daruiti prima data de lupoaica, dar avea ceva deosebit – o privire inteligenta dar vicleana, o vorba mai rara si mai apasata, un trup masiv care se misca bine, dar nu asa de mladios ca la ceilalti lupi albi. Era deosebit, era altfel... Cand erau impreuna si latrau la hotarele gospodariei, doar la urletul ultimului lup venit in haita reapundeau din padure urletul altor fiare, urletul lupilor cenusii. Pentru aceasta ciudatenie, haita, mai in gluma mai in serios, il numise pe ultimul lup alb venit Turbatul.

Cu timpul Turbatul devenise nedespartit de Ardelean si de cei doi frati, Vifor si Iarna . Reusise sa castige increderea voinicului pentru felul in care ajuta la stana, penru felul in care pazea granitele gospodariei si pentru felul in care reusea sa se faca ascultat in haita.

Acum cand fratii lupi ajunsesera deja la varsta in care-si doreau sa aiba mai mult timp liber ca sa-si faca o familie Turbatul ramasese singurul insotitor de nadejde al voinicului nostru. Mergea cu el peste tot dar cu deosebire ii placea sa se duca la Izvorul Fermecat unde Ardeleanul petrecea clipe indelungate, parca ateptand ceva.Obisnuia sa se duca zilnic si sa bea din apa izvorului pentru ca apoi sa admire frumusetea Muntelui Albastru. Isi lua apoi un ulcior cu apa proaspata de izvor si pleca la stana. Dar mai ales ii placea sa urmareasca doi ochi de azur ce pareau ca se zaresc printre florile padurii.

Odata, intr-o zi mohorata de toamna voinicul nostru uita ulciorul cu apa pe o piatra, la marginea izvorului. Turbatul care ramasese in urma observa asta si se apropie de ulcior. Pentru prima data isi arata adevarata fata – si ranjetul de satisfactie ii intuneca chipul. Florile din jurul izvorului tremurara de spaima si se agitau ca batute de vant, iar ochii de azur dintre flori pareau ca lacrimeaza.

- Cine esti tu si ce cauti aicea ? spuneau ele in graiul lor . Dar cine sa le inteleaga murmurul, caci Turbatul, desi lup alb, nu le intelegea graiul ca ceilalti...

Sufla asupra ulciorului si apa se tulbura pentru o clipa, caci Turbatul nu era un lup obisnuit, el avea puteri magice iar rasuflarea-i otravita putea ucide sau distruge pe oricine se afla in fata lui.. Un catelandru din haita tocmai trecea pe acolo chiar cand otrava din rasufarea Turbatului atingea pentru a treia oara ulciorul

- Ce faci aici Turbatule ? Ai inceput sa bei apa in loc de lapte ?

- Ardeleanul si-a uitat ulciorul la izvor. I-al si du-i-l ... porunci Turbatul cu vocea ce-l facuse respectat in haita. Eu am treaba in padure.

Si se indrepta incet spre adancul padurii vecine, de unde se auzeau urletele fiarelor infometate.

- Bine, il duc . Ai grija sa nu sfasii toate jivinele adunate la hotarele gospodariei . Mai lasa si pentru altii...

Dar Turbatul nu-l mai auzi, era deja departe in adancul padurii la o grota stiuta numai de el. Acolo, sub frunze avea cel mai mare secret al lui – o ulcica cu vopsea alba cu care isi primenea mereu blana. Venea apoi la haita cu parul radiind un alb stralucitor, la fel ca in prima zi cand il intalnisera.

In timpul asta catelandrul se indrepta spre stana ducand ulciorul. Iarna, primul nascut al lupoaicei albe ii taie calea .

- Unde te duci cu ulciorul ala, copile ?

- Turbatul mi l-a dat sa-l duc stapanului...

- Il duc eu . Tu dute si ajuta-i pe ceilalti, ca jivinele din padurile vecine au prins curaj si incearca sa atace stana.

Si Iarna lua ulciorul si se indrepta spre casa voinicului. Acesta era in gradina si-si ingrijea cu drag rasadurile si florile.

- Ai uitat ulciorul la izvor . Ti l-am adus .

- Multumesc, uitasem prietene. De la un timp simt la izvor o prezenta straina si doi ochi albastrii parca ma privesc dintre petalele florilor.

- E zana florilor de la Izvorul Fermecat. Nu incerca sa te apropi de ea. Are puterea intregului munte alaturi si flacari in priviri. Putini dintre muritori au reusit sa o faca sa se arate si toti ofteaza de dorul ei, caci inima ei nu e de vanzare.

- O voi intalni intr-o zi si poate ca-i voi spune ca frumusetea ochilor ei m-a vrajit.

- Renunta prietene, nimeni nu a reusit pana acum sa o faca sa uite de dragostea ei pentru Muntele Albastru. E fiica muntelui si de acolo-si trage puterea.E dura ca o stanca de cremene, n-o s-o cuceresti niciodata.

- Mai vedem, spuse Ardeleanul incepand sa ude cu apa din ulcior rasadurile si florile din gradina.

- Te las acum . Ma duc la ceilalti, ca jivinele din padurile vecine au inceput sa aiba curaj. Nu stiu care e pricina dar astazi au inaintat la hotarele fermei mai mult ca niciodata.

Dar nu facu mai mult de zece pasi si auzi un vaiet. Desi udase doar rasadurile si nu bause din apa adusa in ulcior, otrava din rasuflarea Turbatului se raspandise in aerul din jurul Ardeleanului. Respira greu si durerea din piept parca-i sfasia carnea. Incerca sa spuna ceva dar nu reusi sa articuleze decat „apa”. Iarna fu in cateva clipe alaturi de prietenul sau. Incerca sa-l sprijine dar nu reusi. Il puse usor pe pamant, dar otrava din apa pusa la radacina plantelor ii dadu un ultim fior de durere.

„Apa” , articula iar Ardeleanul, si Iarna sari sa-i dea apa din ulcior. Cu o ultima sfortare mana voinicului lovi ulciorul trantindu-l la pamant in mii de cioburi „Apa e...”.

- Ce faci acolo Iarna ? intreba dintr-o data Turbatul, aparut ca din pamant in preajma lor.

- Stapanul se prapadeste si nu stiu de ce. Nu stiu cum sa-l ajut...

- Ce se intampla aici frate-miu? spuse si Vifor apropiindu-se in fuga .

- Stapanul se prapadeste si nu stiu de ce ...

- Spune adevarul Iarna, doar te-am vazut cum ai dus ulciorul la gura stapanului, tu l-ai otravit ! Tu i-ai pus ceva in apa de izvor, altcineva nu avea cine sa o faca, spuse Turbatul maraind rau, aratandu-si coltii. Daca vine haita , te sfasie. Asta daca nu te sfasii eu mai inainte...

- Fratele meu n-ar fi facut niciodata asa ceva , spuse Vifor. E vorba de altceva aici.

Ardeleanul isi dadea ultima suflare cu capul pe blana lui Iarna si cu ochii infipti in ochii Turbatului. Dar nimeni nu intelegea ce spuneau atunci ochii aurii ai Ardeleanului.

..........

Primul din haita care ajunse la casa voinicului fu catelandrul care luase ulciorul de la izvor. Ramase imarmurit privind prostit la Ardeleanul care zacea pe jos cu cei doi lupi albi plangand la capul sau.

- Ce-i asta, ce s-a intamplat ?

- Tu sa taci, sa nu intraznesti sa vorbesti, ca si tu poti fi la fel de vinovat, rasuna puternic vocea Turbatului. Cineva a pus otrava in apa adusa de la izvor.

- Eu, eu nu..., se balbai ingrozit catelandrul.

- Atunci ramane doar Iarna in discutie !

- Eu nu am de-a face cu asta , reusi sa raspunda intr-un tarziu Iarna. Nici nu pot sa gandesc la asa ceva...

- Spune asta haitei care se apropie ... ranji Turbatul. Te va sfasia inainte sa apuci sa spui un cuvant .

- Dar tu unde ai fost Turbatule, zise Vifor apropiiindu-se in ajutorul fratelui sau.

- Asa e... si tu ai ... incerca sa spuna ceva catelandrul.

- Voi sa taceti acum, tuna Turbatul. Nu mai e timp si nimeni, nimeni si nimic nu poate sa va salveze de haita in afara de mine. Va trebui sa va hotarati acum – vreti sa fiti sfasiati de haita sau ascultati de mine de acum incolo, in orice conditii, si va scap.



Iarna lasa capul in jos. Durerea din suflet il coplesea iar indoiala ca poate ar fi el cel care isi rapusese prietenul incepea sa-l cuprinda. Vorbisera de vraja Muntelui Albastru, de puterea lui, de puterea pe care o are Muntele atunci cand apare Zana Florilor. El ca fiu al muntelui ar fi putut chema fara sa vrea urgia Muntelui asupra prietenului sau. Nu mai stia ce sa creada, ce sa zica... Aproba printr-o dureroasa aplecare a capului propunerea Turbatului.

- Eu stau cu fratele meu, nu-l parasesc la greu, zise si Vifor.

- Eu fac cum ziceti voi ... spuse si catelandrul.

- Atunci ascultati acum la mine.... Luati stapanul si duceti-l in casa. Tu catelandrule aduna cioburile ulciorului si aruncale in soba, sa nu se vada, spuse Turbatul. Iar cand va veni haita sa nu vorbiti nimic. Ma lasati doar pe mine...

...............



Seara in fata cabanei se ridica un rug de lemne pe care era pus trupul neinsufletit al Ardeleanului. Vifor si Iarna stateau culcati sub rug plangandu-si durerea pierderii prietenului drag. Catelandru era si el in preajma lor. Haita de lupi albi statea la o mica distnta, iar in fata lor Turbatul se pregatea sa spuna cuvintele de despartire :

- Fratilor, suntem intr-un mare pericol. Jivinele din padurile invecinate si lupii cenusii au reusit cumva sa-l ucida pe Ardelean. Pana nu stim cum si in ce fel au reusit sa faca asta suntem toti amenintati de acelasi pericol – sa murim fara lupta si fara onoare si fara sa stim cine o face.

- Stam si luptam, spuse haita.

- Cu cine sa luptam ? De ce anume sa ne aparam ? Vom pieri toti, rand pe rand pana la unul, fara sa stim cine si cum o face. Mai bine sa ne raspandim in lume, sa ni se piarda urma, sa nu se stie cati suntem si unde suntem iar la nevoie sa ne adunam in apararea fermei de la poalele Muntelui Albastru. Pana nu aflam cum s-a intamplat nu are rost sa riscam toti aici, in interiorul fermei. Vom ramane cativa, restul pleaca. E singura cale de a invinge...

- Ramanem, spuse haita in cor !

- Raman cei doi frati, catelandrul si eu.E de ajuns atat. Ne vom sacrifica noi in locul vostru. Am fost aproape atunci cand a murit Ardeleanul si s-ar putea sa fim si noi atinsi de vraja ucigasa. Nu are rost sa riscati si voi, ramanem doar noi. Eu sunt batran, viata mea nu mai conteaza, si ar fi o onoare sa o sacrific ca sa va apar. Va voi chema atunci cand va fi nevoie si ve-ti avea mereu un spijin aici, la ferma de la poalele Muntelui Albastru. Luati-va ramas bun si plecati ! E cea mai buna solutie...

Haita se insirui spre rugul unde statea intis fara suflare Ardeleanul. Fiecare lup alb isi lua ramas bun de la stapan in felul sau si apoi pleca urland spre padure. Jivinele padurii simtisera ca ferma nu mai are stapan si intraznisera sa se apropie pana la hotarele, urland a pustiu. Lupii albi plecau in fuga, sfasiid toate jivinele intalnite in cale.

Vifor si Iarna isi plangeau durerea si umilinta la marginea rugului.

Tarziu in noapte Vifor si Iarna dusera cenusa Ardeleanului la Izvorul Fermecat si o ingropara sub o piatra in forma de flacara. Turbatul ar fi vrut sa arunce cnusa in cele patru vanturi, dar privirile hotarate ale celor doi lupi albi il facura sa inteleaga ca o insistenta in acest sens ar fi insemnat sfarsitul lui.



...................



Trecura anii si ferma de la poalele Muntelui Albastru se degrada vazand cu ochii. Vifor si Iarna incercau din rasputeri sa tina ferma asa cum invatasera de la Ardelean, dar de fiecare data se loveau de vointa Turbatului, care in ultimul timp devenise aproape agresiv.

- Eu v-am salvat , eu v-am facut sa ramaneti in viata. Lasati-ma sa conduc ferma asa cum stiu eu, si o sa fie bine pentru toata lumea !

Dar nu era bine de loc. Turbatul isi adusese cinci lupi de incredere, lupi cenusii vopsiti ca si el in culoarea alba, lupi de care Vifor si Iarna nu stiau mai nimic, doar ca sunt supusi de incredere ai Turbatului. Cu ei se sfatuia, cu ei facea aproape toata treaba in ferma. Vifor si Iarna mai aflau doar din cand in cand ca a mai pierit o oaie mancata de jivinele padurii care se apropiasera prea mult de ferma, ca gradina de legume a fost calcata in picioare de animalele padurii, ca livada a fost distrusa de furtuna sau mancata de omizi. Bucata cu bucata, palma cu palma, poiana fermei era napadita de buruieni si calcata in picioare de jivinele venite din padurile vecine. Care era insa situatia reala aproape ca nu mai stiua de loc, multe intamplandu-se fara stirea lor. Lupii albi plecati in cele patru zari veneau pe rand la ferma . Unii din ei incercau sa schimbe ceva, sa ajute la mentinerea fermei . Turbatul gasea de fiecare data motive sa-i indeparteze sau sa le interzica accesul in ferma, indepartandu-i – numai el stia cum – pentru totdeauna.

...................



La Izvorul Fermecat umbra se desprinse din linistea padurii si se apropie. Sorbi din apa cristalina si apoi se apleca spre buchetul de flori mov din apropierea pietrei sub forma de flacara. Si florile vorbira

- Adu-l la viata zana buna. Fa-l sa fie iar printre noi ...

Umbra se duse apoi la culcusul unde odata lupoaica alba nascuse cei doi pui – Iarna si Vifor . Si copacii din preajma incepura a prinde glas

- Fa-l sa prinda iar viata, zana buna. Fa-l sa fie iar printre noi. Tu ai puterea asta, tu ai puterea intelepciunii din Muntele Albastru.

Iar undeva in departare urletul lupoaicei albe spunea la fel

- Adu-l la viata zana buna. Fa ca poiana sa renasca si sa fie ce a fost odata... Fa ca vorba legendei sa se implineasca si totul sa fie iar in armonie.

O raza de soare patrunse printre crengile brazilor si umbra prinse culoare. Ochii albastrii metalici, parul ca aurul se zarira pentru o clipa in bataia soarelui. Un chip de o frumusete naturala coborand din frumusetea muntelui. Era Zana Florilor.

Opt ani i-au trebuit zanei ca sa stranga plantele si florile care puteau aduce inapoi viata voinicului. Puteai s-o zaresti pe crestele muntelui sau pe vaile apelor, cautand prin iarba frageda sau pe la poalele copacilor plante numai de ea stiute. Nu de putine ori o puteai vedea in ferma Ardeleanului printre plante si rasaduri, in livada sau in stana, inconjurata uneori de cei doi lupi albi – Iarna si Vifor.

- Va fi bine dragii mei, aveti incredere si luptati, caci va fi bine, o auzeai murmurand .

Turbatul ar fi vrut sa se apropie si el de Zana Florilor, numai ca de cate ori incerca, ceva parca-l oprea. Un abur coborat din Munte se oprea asupra fapturii si ea disparea in zare. Hotara atunci ca nici Vifor sau Iarna sa nu o mai intalneasca si de cate ori aparea Zana in ferma trimitea cele cinci ajutoare ale lui de incredere – toti lupi cenusii vopsiti in alb ca si el, sa-i atina calea. Uneori Zana ii infrunta, alteori ii ocolea cu scarba pe cei cinci. Dar niciodata nu incerca macar sa-i mangaie sau sa se apropie de ei.

Mai grav era ca fara prezenta Zanei cei doi frati incepusera sa se certe pentru neputinta de a apara ferma. Incepusera sa-si imparta teritoriul si sa caute sa salveze ce se mai putea salva. Iar armonia si prietenia dintre ei disparea sub dihonia din vorbele si purtarea Turbatului.

.............



In al noulea an Zana veni iar la stanca in forma de flacara de la Izvorul Fermecat. Sapa o scobitura mica la poalele pietrei si puse inautru plante numai de ea stiute Aduse apoi un caus din apa cristalina a izvorului. Vietuitoarele padurii se adunasera in liniste si o priveau. O vazura cum inalta o ruga Muntelui Albastru si apoi mai adauga un caus de apa din izvor. Murmur de doina si de balada venea dinspre Zana ce statea in genunchi la piatra-flacara. Si florile inganau si ele murmurul Zanei. De trei ori aduse Zana apa cristalina de la Izvorul Fermecat si o puse peste plantele din scobitura de la poalele pietrei-flacara. Un abur vag albastrui se ridica usor spre culmile muntelui si vartejul vantului il purta mai departe catre creste...

La rasaritul soarelui o cruce de voinic cobora cararile muntelui spre poiana. Purta pe umeri un cojoc lung, alb, din blana de oaie iar toiagul din mana ii deschidea drumul. Se opri pentru o clipa si privi spre creasta Muntelui Albastru. Parul bogat castaniu ii cadea pe umeri iar sub fruntea lata doi ochi mari priveau cerul de azur. Ochi galbeni, de tigru – ar fi spus cei care l-au intalnit in lupta , ochi aurii – ar fi spus fecioarele cucerite de privirea voinicului. Voinicul se inchina adanc la soare-rasare, ingenunchind si sarutand pamantul . Sorbi cu sete din apa Izvorului Fermecat. Se intoarse apoi pe carare si cobora cu pas hotarat spre poiana...

In dimineata aceea Turbatul simti ceva ciudat, simti ca lucrurile nu mai sunt ca inainte. Nu mai auzea urletul lupilor cenusii pe care-i hranea zilnic din turma, trimitand cele cinci ajutoare ale lui sa rataceasca vreo oaie pe sub hotarele fermei. Nu mai auzea vuietul padurii vecine cutreierata de vietuitoare marsave, nici zbaterea disperata a oilor ce erau duse la pasunat in locurile ce treceau prin fata lupilor cenusii, nici zgomotul sobolanilor si soarecilor ce rontaiau recolta fermei – zgomote cu care se obisnuise in acesti ani si care-l faceau sa se simta stapanul care hotareste sa dea de mancare numai celor care-l servesc pe el. Nici ciripitul pasarilor parca nu mai era acelasi iar in linistea calma ce se asternuse susurul Izvorului Fermecat parca se auzea mai clar.

Se uita in jur incercand sa inteleaga ce anume se schimbase, ce era astazi altfel... La marginea dinspre padurea Muntelui Albastru statea Zana Florilor cu un ulcior plin cu apa cristalina in mana. Turbatul se indrepta spre ea hotarat sa o ajunga si s-o atinga cu suflarea lui otravita. Atunci un urlet patrunzator rasuna de la poalele padurii si trei din lupii albi plecati odinioara din ferma se apropiara in fuga de Zana facand zid . Turbatul ezita o clipa – ar fi atacat dar se simtea singur si coltii celor trei lupi albi il tineau la distanta. Cauta din priviri ajutoarele sale de incredere si le vazu inconjurate de alti lupi albi ce se revarsau din padurile invecinate, veniti parca la o chemare nevazuta in ferma. Mai facu cativa pasi in directia Zanei Florilor dar aceasta turna cativa stropi de apa in causul palmei si arunca spre Turbat. In locul unde apa din Izvorul Fermecat ii atinsese blana vopseaua alba a Turbatului disparuse, lasand sa se vada blana cenusie. Si Zana mai arunca un caus de apa, si inca unul ... Pete mari cenusi brazdau acum blana candva alba a Turbatului. Lupii albi veniti din padurile straine isi aratau coltii facand pavaza in jurul Zanei. Turbatul isi dadu seama ca totul e pierdut, nu se mai putea ascunde sub vopseaua alba folosind cuvinte mestesugite. Trebuia sa accepte lupta... dar era singur impotriva a trei lupi albi, puternici.

Mai era o singura speranta – Iarna si Vifor – cei mai puternici dintre lupii albi. Singurii care mai erau neconditionat de partea lui. Cu ei nu i-ar fi fost frica, ar fi putut sa invinga toata haita. Si Turbatul se intoarse furios spre casa fermei ca sa-i caute. Ii gasi in fata prispei cladita din stejar sculptat. Mai incolo zari lupoaica alba, mama lui Vifor si Iarna. Dar nu-i era frica de ea, stia ca-i batrana si fara puteri acum. Nu intelegea insa rostul batranei acolo...

Cei doi lupi albi stateau in fata casei strans imbratisati de un voinic cu cojoc de blana alb pe umeri si par castaniu, ce statea in genunchi tinandu-le capul strans apropiat de obrazul lui :

- V-am iertat de mult dragii mei prieteni ! Atunci nu ati stiut ce faceti iar mai apoi nu ati stiut sa tineti piept de unii singuri . Dar acum s-aterminat dragii mei, suntem iar impreuna !

Si cei doi imensi lupi albi maraiau multumiti in bratele si sub mangaierea strainului. Turbatul se apropie aratandu-si furios coltii, cu gand sa sara in spatele strainului si sa sfasie pe cel ce intraznea sa vorbeasca asa cu Vifor si Iarna – cei doi lupi pe care-i credea in puterea lui, sub stapanirea lui. Dinspre hotar se apropia haita de lupi albi ce terminase de sfasiat ajutoarele sale. Turbatul mai avea o singura sansa – sa sfasie strainul si sa-i aiba alaturi pe Vifor si Iarna in lupta cu haita dezlantuita ce-si voia inapoi ferma.

Dar strainul parca simtise ceva... Se ridica drept in picioare si se intoarse usor cu fata catre Turbat. Cei doi imensi lupi albi ii stateau nerabdatori de-a stanga si de-a dreapta, sub palmele sale. Turbatul se pregati sa-si arunce otrava rasuflarii asupra lor si ridica botul spre fata strainului. Si atunci, sub fruntea inalta a strainului intalni doi ochi galben-aurii, ochi de luptator, ochii de tigru, si intelese ca acum nu mai are nici o sansa.

Ochii Ardeleanului aruncau fulgere ...







Harap Alb



..

Octasim
avatar
ubernec iulian

Mesaje : 70
Data de inscriere : 09/11/2009

Am scris o povestioara. ''Z. Dacul Liber''

Mesaj  ubernec iulian la data de Mier Ian 20, 2010 7:51 am

Am scris o povestioara.

''Z.'' Dacul Liber

Intr-o zi, in casa Dacului nostru Z. un strain se abatu. Infometat de drumul lung ce-l strabatu-se intreba pe Dac, daca are ceva de mancare in plus, sa isi potoleasca foamea, si apa sa isi impace setea. Omul nostru il intampina cum se cuvine, cu un zambet sincer si o vorba de bun venit.
-Uite la noi se face o paine foarte buna, din roditoarele pamanturi, pe care le lucram de multa vreme. Am sa iti dau. Noi tocmai asezam masa, si daca doresti te poftim cu placere, in familie.
Strainul, bucuros accepta.
-Dar tare ostenit trebuie sa fi, vi de departe?
-De foarte departe... ai nostri au trait vremuri grele din locul in care vin, imi pare bine ca am gasit aici la voi, glia aceasta nepatata... de vremurile negre...
Dacul nostru asculta cu atentie pe noul venit, si ii citea o fire trecuta prin multe greutati, dar de om bun.
-Multumesc pentru imbelsugata masa... Intr-adevar alba si sanatoasa paine aveti pe aici. Minunata si apa!
Inainte de plecare, uite iti mai dam o paine sa o ai cu tine pe drum, pana iti vei gasi un loc ti se va face foame, si iti va folosi. Painea asta te hraneste mult timp, iar apa...
-Va multumesc inca o data pentru ceea ce mi-ati oferit. Va spun sincer, caut un loc unde sa ma pot aseza ... sa imi stabilesc si o familie, poate pe aici voi gasi ceva?
-Uite, toata glia aceasta o lucram din mosi stramosi, de milenii. Aici ne-am asezat, si ne-am ingrijit de ceea ce am primit. Imediat dupa aceste locuri ingrijite de noi vei gasi pamanturi nelocuite dar roditoare, si este de bun simt sa te asezi pe acelea, si sa le ingrijesti si tu la fel ca noi.
Strainul nostru, multumit inca o data de generozitatea Dacului, il saluta si porni mai departe.
Vremurile treceau si Dacul, familia lui, si neamul lor traiau in prosperitate, pace si armonie . Foarte des se intalneau cu strainul nostru si familia lui, de fiecare data se intampinau cu zambet pe chipul limpede si o vorba buna.

Dupa un timp, la casa Dacului aparu un nou strain.

*

-Buna ziua Dacule, uite vin de departe, si imi este foame, ai ceva sa imi dai?
Dacul nostru si de aceasta data, ospitalier, bucuros de vizita noului venit, ii adresa un zambet sincer si o vorba buna.
-Bineinteles, chiar acum asezam masa, si daca doresti esti invitatul nostru.
Strainul se aseza tantos la masa, cu o privire oarecum ascutita... ceva ce nu prea se vedea la oamenii de prin locurile noastre. Dacul observa, usoara nesimtire a noului venit, dar il trata cum se cuvine. Cu paine alba si sanatoasa si o apa rece... minunata.
La plecare, Dacul ii oferi inca o paine, sa aiba pentru drum.
-Buna paine aveti pe aici. Daca tot imi oferi si zici ca ai, mai da-mi una, sa am pe drum.
Da-mi doua.
Strainul nesimtit forta nota, dar Dacul ii oferi din bunatatile lui, cu voie buna.
-Caut un loc unde sa ma asez, si vad ca aveti pamanturi roditoare aici...
-Da, locuim si lucram aceasta glie dintotdeauna, de milenii. Dar vei mai gasi pamanturi nelocuite imediat dupa acestea ale noastre, si te poti aseza acolo; sunt pamanturi foarte roditoare si acelea.
Strainul nesimtit porni la drum, si se stabili jumate pe terenurile nelocuite, jumate pe cele ale Dacului. Din cand in cand mai ocupa cate putin din terenurile vecinului, ba ii mai lua si din recolte. Incet, incet isi chema si cunoscutii sa se infrupte din belsugul Dacului, familiei si neamului sau.

*

Omul nostru primitor si bun din fire, observa atent la vecin, care se intrecea tot mai mult cu masura. Necuvenite erau intentiile strainului nesimtit si ale cunoscutilor lui.
Intelept si cumpatat Dacul vizita pe vecinii. Cu o statura impunatoare, drept ii intampina.
-Bine bine, vecinilor, acum sanatosi sa fiti v-ati asezat pe aceste pamanturi nelocuite, dar cu ale mele ce ati avut? Ba inca ati gustat si din roadele noastre bogate, necuvenit insa! De ce nu ne ati cerut? Din darurile ce ne-au fost oferite de aceste roditoare pamanturi, si aste harnice maini, va daruiam si voua!
Strainii nesimtiti oarecum nedumeriti, nu stiau ce sa inteleaga... firea lor chema parca a razboi, dar erau indecisi. In fata lor statea drept un om puternic, si hotarat.
Dupa discutie, Dacul pleca spre casa lui.
-Ce naiv poate sa fie omul asta de a indraznit sa vina pana aici, cu mainile goale, fara o arma. Un fraier. Data viitoare ne pregatim cu arme. Cand are sa vina il aranjam, si apoi ii luam mai mult din bogatiile lui. Da, fara arma, cu mainile goale... Am vazut eu ca e un fraier din clipa in care m-a primit in casa, m-a ospatat, si mi-a dat si cat i-am cerut. Si apoi, tot el mi-a indicat unde e pamantul bun nelocuit.
Timpul isi avea mersul propriu in fiecare, si vremurile negre se abateau peste glia stramoseasca a Dacului nostru, si asupra neamului sau, care prospera si traia in pace si armonie.
Strainii nesimtiti muscau tot mai mult din teritoriile locuite de Dac, si isi ascuteau coltii urzind planuri ascunse.

Soarele rasarea aducand lumina binecuvantata de vegetatia sanatosa si bogata, bucurand ochii animalelor, si incantare pe fata Oamenilor.

*

Totul era intr-o armonie desavarsita, Pamantul respira la fiecare rotatie aer proaspat si curat, firicelele de iarba se racoreau de la roua depusa, totul canta in Lege, si Legea era in tot...
Din departare rasuna strigat puternic, cu voce de viteji. Tropotele cailor parca se armonizasera cu respiratia Pamantului, Forta vitejilor se aliase cu statornicia pomilor, ochii lor scanteiau o lumina parca venita din soare.
Era Dacul nostru Z. alaturi de familia lui de neamul lui, de neamurile prietene... Veneau sa faca Dreptate! Libertatea lor ce le-a fost data dintotdeauna era incalcata.
Strainii nesimtiti initiati in planuri ascunse, se asteptau intr-un fel la o eventuala rezistenta dar il desconsiderasera prea mult pe Dac si pe neamul sau care prin Vitejie isi recapatara Libertatea...
Libertate obtinuta cu mult sange varsat.
Dacul Z. si neamul sau au invatat ceva ce nu stiau pana atunci, de la strainii nesimtiti... varsarea de sange.

Libertatea lor ce au primit-o ca Dar dintotdeauna.


ler iulian

    Acum este: Dum Dec 17, 2017 11:56 am